ANEXA No. 13. Istoricul şcoalelor a trei comune din Meglenia, de scriitorul macedonean C. Noe.

Mai jos, cităm ANEXA No. 13. Istoricul şcoalelor a trei comune din Meglenia, de scriitorul macedonean C. Noe, parte din Cordescu, Mihail-Virgili. „Istoricul şcoalelor române din Turcia, Sofia şi Turtucaia din Bulgaria şi al seminariilor de limbă română din Lipsca, Viena şi Berlin : 1866-1906 / Bucureşti (1906): Tipografia Curţii Regale, F. Göbl Fii, pp. 334-344.

Ţinutul Meglenia este unul din cele mai însemnate centre româneşti din Macedonia şi ţine din punct de vedere administrativ de vilaetul Salonic.

Este locuit de o masă compactă de Români, cari azi se ştie că formează un grup bine deosebit de restul fraţilor din stânga Dunării, nu numai prin limbajiul lor care prezintă însemnate deosebiri lexice şi fonetice dar şi prin port şi ocupaţie. Aceşti Români locuesc în următoarele 7 sate mari: Huma, Lugunţa, Oşan, Lumniţa, Birislav, Cupa şi Cernareca. Pe lângă acestea se mai poate adăoga şi comuna Nânta, ai cărei locuitori rămaşi români până azi au îmbrăţişat islamismul şi comuna Livezi, locuită de Români din grupul dela Pind, cari au venit de curând în aceste părţi.

Sate meglene pe harta Imperiului Otoman

Sate meglene pe harta Imperiului Otoman, detaliu din harta „Turcia europeană, cu orașele și comunele locuite de români. Lucrată după charta Dlui Abeleanu.” (1906). Sursa: Wikimedia Commons

In cele ce urmează vom vedea pe scurt istoricul şcoalelor din comunele Huma, Lumniţa şi Cupa. Mai întâiu de toate însă câteva cuvinte asupra împrejurărilor care au făcut din ţinutul Meglenia un teren special pentru acţiunea naţionalistă sunt necesare, pentru a ne putea da seama de modul cum diferite cauze neînsemnate în aparenţă au avut efecte hotărâtoare fie în bine fie în rău. La venirea propagandei noastre cultura intelectuală era asupra ei cât se poate de liniştită în comunele Meglenite. Dascăli greci erau numiţi dintre locuitorii din comună, care ştiau scrisul şi cititul grecesc. Materiile de învăţământ erau reduse la descifrarea cărţilor bisericeşti. Cunoscătorii şi vorbitorii limbii greceşti se numărau pe degete. Din cauza aceasta elenofilismul aşa cum există la alţi Aromâni, n’a existat nici odată în Meglenia. Ocupaţia de căpetenie a Românilor Megleniţi fiind agricultura, ca şi ori ce populaţiune sedentară, ei n’au avut ocaziune de a se pune în contact cu lumea streină, de a se deştepta, ca să zicem aşa, şi de aceia fondul lor de cunoştinţe, de credinţe şi de sentimente până la venirea chestiunii noastre a rămas foarte primitiv. De aci marea lor religiozitate, respect faţă de învăţător şi dorinţa de a se instrui.

Megleniţii trăind în stare de iobăgie pe moşiile proprietarilor turci au dus în totdeauna un trai foarte rău. Şi acest fapt a avut urmări destul de importante. Continuu persecutaţi de beii turci cu tot personalul lor turcesc de pe moşii, continuu simţind nevoia de a fi uniţi pentru a se apăra între ei; a crescut foarte mult între locuitori sentimentul de solidaritate şi de frăţie. Alături de acest rezultat bun, raporturile lor cu proprietarii şi cu autorităţile turceşti, au mai dat naştere la un alt rezultat cât se poate de vătămător. S’a întâmplat ca unii dintre locuitorii mai lipsiţi de conştiinţă, să calce peste această frăţie şi să dea mâna cu proprietarii turci. Dintre aceşti indivizi s’a format în sate o categorie de oameni despreţuiţi şi imorali cari lipsiţi de scrupule şi protejaţi fie de proprietarii turci fie de diferite organe administrative, cărora li se făceau coadă de topor, de multe ori au căzut nenorociri consătenilor lor. Mitropoliţii greci, cari nici odată nu s’au îngrijit să-şi asigure iubirea şi respectul credincioşilor lor prin cultivarea sentimentelor religioase, au făcut totul ca să-şi atragă pe aceşti locuitori şi din aceştia se compunea clientela lor de azi, de altfel foarte redusă la număr.

In general în stare materială putem zice că megleniţii se găseau pe atunci mai bine. Necunoscând de cât un singur duşman — proprietarul şi arendaşul turc—toate silinţele lor erau ca să scape cât mai uşor de persecuţiile şi pretenţiile lui.

Intru cât priveşte sentimentul de solidaritate naţională la Megleniţi, ca şi la ceilalţi români Macedoneni, dispăruse spre a nu rămâne în locu-i decât cel de creştin. Noţiunea naţionalităţii era întunecată. Bazaţi pe această religiozitate şi pe ignoranţa locuitorilor, Grecii nu au luat aci măsuri de cu vreme pentru a împiedeca o eventuală redeşteptare naţională. Numai târziu când curentul stârnit în celelalte părţi ale Macedoniei a început să ameninţe şi aci au hotărât şi ei să subvenţioneze pe dascălii din comune. Dintre comunele meglenite numai locuitorii din Huma n’au primit să le subvenţioneze şcoala şi au rămas aşa până la venirea primului institutor român. După aceste observaţii trecem la istorisirea deschiderii şcoalelor.

Comuna Huma

Prima şcoală română s’a deschis în comuna Huma, din iniţiativă particulară a D-lui G. Gaga, azi învăţător în comuna Calinii, vilaetul Scopiai, fără concursul şi subvenţiunea acţiunei noastre.

Am spus mai sus că în Meglenia înainte de apariţia şcoalei române, învăţătorii se alegeau dintre locuitorii satelor. Printre românii Megleniţi cari profesau dăscălitul, când găseau condiţiuni avantagioase, unul dintre cei mai preferiţi era şi D-l Guşu Gaga din Oşan.

Om de o inteligenţă deosebită, acest dascăl deşi nu trecuse limitele ţinutului şi nu avusese ocazie să facă studii sistematice, reuşise totuşi să-şi formeze o cultură destul de superioară faţă de populaţia în care trăise. Pe lângă limbile greacă, bulgară şi turcă, el cunoştea bine muzica bisericească împreună cu toată orânduiala serviciului divin şi ajunsese prin aceasta un fel de dascăl model, care puteă satisface toate nevoile sătenilor.

Pe lângă aceste cunoştinţe D-l Gaga mai avea şi alte calităţi, care au făcut din el unul din cei mai mari propagandişti ai cauzei noastre.

Avea un talent extraordinar de a se insinua în popor şi de a-şi atrage admiraţia şi dragostea lui.

D-l Gaga pe atunci trăia din meseria de dascăl. Invăţătorii greci devenind plătiţi de mitropolie dascălii începură să fie numiţi nu după preferinţa sătenilor ci după placul oamenilor mitropolitului.

Dinaceastă cauză s’aîntâmplat ca într’unande zile D-l Gaga să nu poată găsi loc pentru a se angajă ca dascăl şi de aceea a plecat la Sfântul Munte.

Acolo a făcut cunoştinţa călugărilor dela schitul românesc, a învăţat limba românească literară şi şi-a dat seamă de naţionalitatea sa. Din Sfântul Munte s’a întors după un an de zile cu gândul ca să înceapă săînveţepe românii din Megleni în limba lor.

Revenind în Meglenia s’a tocmit ca învăţător la românii din Huma, cari după cum am spus refuzaseră subvenţia acordată de mitropolit pentru dascălul lor. Neatârnând de mitropolit D-l Gaga a introdus în şcoala din Huma limba română, fără ca această inovaţie să fie simţită de săteni. Timp de un an de zile a predat după câteva cărţi bisericeşti aduse din Sfântu Munte, care-i serveau de cărţi de citire, apoi începând să străbată şi în Megleni vestea despre şcoalele româneşti dela Bitolia a plecat acolo ca să se perfecţioneze în limba română şi să capete şi cunoştinţe mai sistematice.

După un an de zile de studii la liceul din Bitolia în anul 1893, D-l Goga a revenit în comuna Huma, de astă-dată subvenţionat de către Inspectoratul şcoalelor române.

Mai greu a fost când D-l Gaga a revenit în comună a doua oară după reîntoarcerea sa dela Bitolia. Acuma lumea începuse să-şi dea seamă că învăţătura românească e ceva nou şi începură să se uite mai cu neîncredere.

De altă parte mitropolitul grec în trecerea sa prin sate dase instrucţiunile cuvenite pe la toţi credincioşii şi pe la toţi oamenii săi de încredere ca să se ferească de orice propagandă nouă. Din fericire D-nul Gaga era unul din acei puţini dascăli născuţi pentru apostolat şi a căror bună-voinţă, pricepere şi muncă înmlădie orice răutăţi şi orice încăpăţânare.

Bucurându se de o mare autoritate, cunoscând bine misterul populaţiunei, unde se ducea să predice el a ştiut să măgulească amorurile proprii şi să satisfacă toate ambiţiile. Insuşi aceea care începuseră să vorbească în contra lui a fost dezarmaţi prin modul prietenesc şi cordial cu care se purtă faţă de ei, prin continuele vizite ce le facea şi prin stima ce le dădea.

Odată intrat în şcoală D-nul Gaga începu paralel cu activitatea din atară, una şcolară care în mai puţin de doi ani a trebuit să transforme cu totul starea intelectuală a populaţiunei.

Văzând un popor, în sufletul căruia vechea şcoală grecească încă nu aşternuse un strat de sentimente streine care să facă dificultăţi primirei instrucţiunei naţionale, D-l Gaga hotărî să atace toată comuna dintr’o dată cu noua învăţătură. Şi aceasta pe cale şcolară şi pe cale religioasă. Pe când ziua toată muncia cu copiii, îşi întrebuinţa nopţile şi sărbătorile cu locuitorii satului care la apelul lui dădeau năvală în fiecare seară la şcoală spre a învăţa carte.

In acelaşi timp traducea din cărţile bisericeşti greceşti cântări în limba română, scria predici, poveşti din viaţa sfinţilor, transforma cu alte cuvinte şi biserica. A fost o activitate ne mai văzută care n’a fost răsplătită decât prin succesul ei complect.

In doi ani de zile aproape toţi locuitorii din Huma, copiii ca şi părinţii lor învăţaseră scrisul şi cititul românesc şi biserica răsuna de cânticele româneşti. Limba greacă a fost complectamente gonită din daraverurile şi din viaţa locuitorilor. Bazele puse au fost aşa de solide în cât comuna aceasta a rămas neatinsă de furia grecească cu toate încercările făcute de ei. Nu numărăm din acest sat, până azi, nici un grecoman.

Văzând un popor în sufletul căruia vechea şcoală grecească încă nu aşternuse un strat de cunoştinţe şi de sentimente strânse, care să resiste primirii instrucţiunei naţionale, d-l Gaga se gândi să aştearnă în acest teren gol şi setos de cultură numai decât ideile şi cultura naţionalistă pentru a preveni o reacţiune din partea grecilor.

El hotărâ să adape la izvoarele învăţăturei naţionale pe toţi locuitorii, pe copii, ca şi pe bărbaţi. De aceia şi începu activitatea pe cele două căi: şcolară şi bisericească. Activitatea bisericească era nu se poate mai bine venită într’o comună locuită de oameni religioşi până la bigotism şi care vedeau în orice schimbare un fel de erezie. Prin predicele sale, prin povestirile din viaţa sfinţilor, prin cântările traduse în dialect, d-l Gaga reuşi să prezinte noua cultură ca o întăritoare a religiunei creştine.

In şcoală pe când ziua muncia de dimineaţă până seara împreună cu copiii, îşi întrebuinţa serile şi zilele de sărbători pentru adulţi, pentru părinţii copiilor care veneau cu grămada la şcoală ca să înveţe.

A fost o activitate ne mai văzută care n’a fost răsplătită decât prin succesul ei desăvârşit. In doi ani de zile toţi locuitorii comunei Huma, bărbaţii ca şi copiii învăţaseră cel puţin scrisul şi cititul românesc.

Huma este poate singura comună din Macedonia, unde rămăşiţile limbii greceşti au fost cu desăvârşire izgonite din viaţa sătenilor. In toate daraverurile, în toate socotelile lor particulare şi chiar în raporturile lor cu ceilalţi români din Megleni, locuitorii ei nu întrebuinţează decât limba română.

In două rânduri mitropolitul grec a excomunicat pe institutor şi pe aceia care-l vor sta în relaţii cu el. Cuceriţi de dascălul lor însă ei au făcut oreche surdă la toate ameninţările lui.

Până astă-zi nu numărăm nici un singur grecoman din această comună. După d-l Gagaa venit ca institutor d-l Riza Peana a cărui activitaten’afost de natură aconsolida opera d-lui Gaga.

Din fericire după el a venit d-l Gligore Talie actualmente primar român la Bitolia, care a lăsat frumoase impresii şi căruia i se datoreşte obţinerea autorizaţiei şcoalelor. Astă-zi e condusă de institutorul Taşcu Papatănase absolvent al liceului din Bitolia. Românismul înaceastă comună e aşa de înrădăcinatîncât greciicutot aurul promisn’au putut atrage pe nici un locuitorînpartea lorpână astă-zi.

Ne găsind om din sat care să se preteze la odioasele lor cabale prin care reuşesc să se scape de români aruncându-i în puşcărie, locuitorii satului Huma n’au suferit de închisori.

Totuşi n’au scăpat neatinşi de sălbăticia grecilor. Desperând de ai mai întoarce la românism prin ameninţări, grecii au hotărât să le dea un exemplu ne mai pomenit de straşnic, în urma căruia, credeau ei că au să se abată pentru totdeauna de pe calea naţionalismului. Cu acest scop au pus la cale groaznicul masacru al celor 12 români — între care şase copii de şcoală — care s’a întâmplat astă vară.

Ca şi blestemele mitropoliţilor, însă această odioasă crimă a rămas fără nici un rezultat pentru scopurile lor. Ba putem zice că ea a săpat şi mai adânc prăpastia dintre popor şi reprezentanţii idealurilor eline, adăogând la ura  minciunii, ura asupra criminalului răsponsabil de sângele fraţilor şi fiilor lor.

Comuna Liumniţa

Liumniţa este comuna cea mai mare din toate satele româneşti din Megleni. Numără peste 340 de case.

Pentru prima dată şcoala românească a fost deschisă de către D-l Mihail Nica originar din Perlepe. Cam în acelaşi timp când D-l Gaga deschidea din proprie iniţiativă şcoala din Huma, D-l Nica era trimes în Megleni şi anume în Liumniţa, din iniţiativa Inspectorului de atunci, Apostol Mărgărit.

Condiţiile în care a fost chemat să lucreze D-l Nica au fost mai nefavorabile decât acele ale D-lui Gaga.

Dascălul grec care se află pe atunci deşi dintre locuitorii comunei învăţase liceul grec din Salonic şi putea să-şi dea seamă ce pericol aduce pentru idealurile greceşti mişcarea românească.

Aşa fiind el a făcut tot ce-i stăteă în putinţă pentru a punedificultăţi D-lui Nica.

Şcoala română a fost în casă particulară închiriată. La început profitând de ignoranţa sătenilor, învăţătorul român a răuşit a strânge un număr bunicel de elevi, dar mai pe urmă când mitropolitul şi institutorul grec au început să pue intrigi, partidul român a scăzut mult.

In această comună ca şi în multe altele din Megleni erau câteva familii care reuşiseră să-şi câştige o mare autoritate şi o mare înrâurire asupra sătenilor.

Ajunşi în poziţia lor prin lipsa de scrupulaceste familii întrebuinţau tot felul de mijloace pentru a-şi menţine vaza şi nu se puteau câştiga sau cel puţin neutraliza în ce priveşte şcoala română decât prin bani.

Când primul institutor româna venit în comună aceşti locuitori câştigaţi de descălul grec, au început să facă tot felul de neajunsuri atât lui, cât şi acelora care se declarau de partizani ai lui.

In loc de a încerca să şi-i atragă în partea sa pe cale de înţelegere învăţătorul român a făcut greşeala de a se dă împotriva lor.

Atunci au început să se însceneze în contra lui tot felul de intrigi şi după un an de şedere în care i s’au făcut continue neajunsuri. D-l Nica a fost nevoit să plece.

După el s’au presentat mulţi institutori care însă n’au putut rămâne în comună, decât câteva săptămâni.

Institutorul Cianta a plecat maltratat de către grecomani, iar D-l Sufleri care a venit după el, puţin a lipsit ca să nu fie sugrumat.

In anul 1898 se începe adevărata fază de stabilitate a şcoalei cu venirea D-lui Gona Meghea român din comună care se întorsese dela Bitolia unde învăţase româneşte un an de zile.

Domnul Gona Meghea a stat ca învăţător la început cu D-l Nicolae Marcu, actual institutor la Cerna-Reca, şi mai pe urmă singur timp de 4 ani de zile.

Numărul Românilor rămânea constatat între 10—15 de familii care sufereau tot felul de şicane din partea grecomanilor.

Şcoala era în casa proprietate a D-lui Gona Meia şi numai în chipul acesta a putut rămâne deschisă.

După patru ani de continue sacrificii insă D-l Gona Meghea a reuşit să-şi facă drum şi să rupă din rândurile grecomanilor încă câţi-va partizani.

Din nenorocire acest succes a fost scump plătit de către neobositul patriot.

Tocmai pe atunci în Macedonia începuse să se descopere faptele şi pregătirile comitetului Bulgar macedonean.

Ţinutul Meglenia înconjurat de sate bulgăreşti n’a rămas neinfestat de bande revoluţionare.

Apariţia bandelor bulgare a fost pentru grecomani punctul de plecare pentru a pune în practică cel mai infernal sistem de intrigi.

Cea d’întâi victimă a acestui sistem a fost D-l Gona înpreună cu partizanii săi în număr de patru-zeci, cari acuzaţi cu toţii că întreţin relaţii cu comitetele bulgare au fost arestaţi şi închişi în închisoarea-fortăreaţă Edi cule din Salonic.

După o preventivă de mai multe luni o mare parte din aceşti români au fost achitaţi, rămânând condamnaţi numai D-nii Gona Meghea şi Tance Crâste la câte 10 ani recluziune şi D nii G. Duma şi Stoia Roată la câte 3 ani.

Cu chipul acesta mişcarea românească a fost pentru cât-va timp distrusă. In schimb însă institutorul grec împreună cu grecomanii care au înjghebat această odioasă maşinaţiune au devenit toarte urâţi de către locuitori care erau creştini înainte de toate.

Aceasta era situaţia, când în anul 1902/903 a venit ca institutor în comună D-l Constantin Noe absolvent al liceului român din Bitolia.

Autorităţile turceşti, a căror bănuială se deşteptase în urma intrigilor grecomăneşti trimiseseră în comună un detaşament de armată care ocupase şcoala comunală, până atunci grecească.

Institutorul grec aşteptând ca armata să evacueze localul încă nu deschisese şcoala.

Această stare de lucruri a contribuit în mare parte ca învăţătorul român în scurt timp să strângă în şcoală peste 100 de elevi.

Profitând de cunoştinţele elevilor care veniseră dela şcoala greacă, în urma unei activităţi infatigabile tânărul dascăl în nu mai puţin de doă luni de zile a răuşit să înveţe pe cea mai mare parte dintre elevi scrisul şi cetitul românesc, minune pe care dascălii greci nu o puteau face nici în doi ani de zile.

O serie de serbări şcolare inaugurate pentru prima dată de acest dascăl nu numai că a dovedit sătenilor progresele ce copiii lor fac cu şcoala română, dar prin dialoagele, prin scenele teatrale jucate de elevi, prin recitările şi citirile copiilor, au contribuit aproape definitiv la alungarea ultimelor sentimente greco-filo din sufletele lor.

De altă parte copiii îşi şi prindeau din ce în ce dorinţa de carte românească în cât chiar dacă părinţii lor ar fi voit să-i retragă dela şcoalele româneşti, cu greu ar fi putut-o face.

După trei luni de activitate numărul copiilor şi al fetelor care veneau la şcoala rămână a devenit aşa de mare încât a fost nevoe încă de un institutor şi a fost trimes D-l N. Theohareanu, actualmente institutor la Cruşova.

Cu venirea D-lui Theohareanu, opera de regenerare a Românilor a fost continuată cu torie şi mai mare.

Succesul s’a văzut la sfârşitul anului când cu lacrămi însuşi grecomanii cei mai fanatici au promis că-şi vor trimite şi pe copiii lor la şcoala română.

Prin întoarcerea la românism a comunei Liumniţa, până atunci cea mai mare şi cea mai puţin atinsă citadelă a grecismului în Megleni, s’a adus o lovitură de moarte propagandei elene în acest ținut şi acest lucru se înţelege nu s’a făcut fără ca mitropolitul grec să-și pue în aplicare neîntrecutul lui talent de a făuri sistemul de machinaţiuni pentru a învinge prin mizerii pe aceia care nu-i putea convinge pe cale paşnică

La început a crezut că e destul să aresteze pe institutorul C. Noe care a fost cauza marei lovituri ce încercă grecismul ca toată mişcarea noastră naţionalistă să se stingă ca un foc de pae.

Pentru a-şi ajunge scopul profitând de una din acele serbări şcolare care erau obişnuite şi care se făceau pe când el era în comună s’a plâns la autorităţi cum că la acea serbare institutorul ar fi vorbit oamenilor adunaţi cuvinte de îndemnare la revoltă.

In urma unui interogatoriu însă la care au fost supuşi aproape jumătate din locuitorii satului, institutorul a fost achitat, rămânând să deschidă şcoala după ce va obţine autorizaţie.

Cei doi institutori — acum venise şi D-l Theohareanu — însă au continuat cu şcoala până în Iunie.

In vacanţa ce urma, după multe osteneli autorizaţia a fost obţinută chiar pe şcoala comunală şi corpul didactic augmentat acum cu o institutoare şi-a redeschis porţile şcoalei, de astădată a şcoalei comunale de oarece armata plecase din comună.

In acelaşi timp preoţii din comună convertiţi începură să facă serviciul religios în româneşte, aşa că numai rămăsese nici urmă de grecomanism în sat.

Graţierea celor patru Români închişi — care a avut loc pe atunci a fost încă o bucurie pentru satul întors la conştinţa naţională şi totul mergea în bine când pe la începutul lui Noembre 1904 o nouă intrigă a grecilor a reîntors cu o furie şi mai mare neliniştile trecute.

Pe la începutul lui Noembre 1904 o bandă bulgară se ciocneşte cu armata turcească într’o localitate muntoasă care se află între comunele româneşti Oşani şi Liumniţa. Câţiva soldaţi au fost omorâţi, iar restul după ce s’au predat au fost dezarmaţi şi lăsaţi cu viaţă.

Acest fapt le-a dat grecilor ocazie şi posibilitate de a înjgheba o nouă calomnie pentru a se scăpa de dascălii români şi de principalii locuitori naţionalişti din cele două sate.

Institutorii împreună cu preoţii şi toţi românii de frunte acuzaţi de găzduitori şi de călăuzitori ai bandiţilor bulgari au fost cu toţii duşi în închisoare.

Intre aceştia se aflau cei doi institutori din Liumniţa împreună cu D-l Gona Meia şi cu mulţi preoţi şi locuitori din Oşani.

In urma interogatoriilor luate câţiva dintre ei au fost achitaţi după câteva zile; cea mai mare parte însă împreună cu D-l C. Noe institutorul-director din Liumniţa n’au putut eşi decât după o preventivă de 7 — 8 luni de zile; iar D-l Gona Meia fostul institutor a fost de a doua oară condamnat la 10 ani închisoare împreună cu trei dintre concetăţenii săi şi cu alţi 16 români din Oşani. Actualmente cu toţii sunt exilaţi în Asia-Mică în închisoarea Brudrum Cale.

Aceste fapte departe de a descuraja pe Românii din Liumniţa, ca şi pe cei din cele lalte comune i-au înteţit şi mai bine în contra grecilor şi i-au strâns şi mai solid în jurul şcoalei române.

Greci nu s’au lăsat cu această încercare. De atunci ei au continuat să dea Românilor lovituri care de care mai dureroase fie prin bandele lor fie prin înjghebări criminale, dar ideia lor perde terenul pe măsură ce crimele lor se înmulţesc.

Actualmente şcoala e condusă de institutorul Taşcu Liuga.

In biserici se citeşte româneşte.

Ca grecomani n’au mai rămas decât doi institutori greci locuitori din sat, un preot rudă al lor şi un agent, cu toţii plătiţi de propaganda grecească. Cu toţii se duc la un mic paraclis, iar şcoală grecească numai există. Negreşit că această victorie a naţionalismului în Liumniţa a avut asupra Românilor urmări foarte dezastroase în ce priveşte starea lor economică.

Comuna Cupa

Aşezată în nişte munţi păduroşi comuna Cupa numără ca la 120 de familii.

Locuitorii din această comună sunt cei mai inculţi şi cei mai puţin doritori de carte dintre toţi Românii din Megleni.

Şcoala română e de dată recentă. S’a deschis în anul 1899 de către institutorul Stoie Pampor actualmente la şcoala din Oşani.

Ca şi în celelalte comune româneşti din Megleni elenismul n’a putut să pue bază în Cupa.

Inainte de venirea institutorului român se afla ca dascăl grec un locuitor din sat, actualmente bun român condamnat la trei ani de zile reclusiune în închisoarea din Salonic.

In comuna Cupa ca şi în multele comune Meglenite împrejurările dedeseră putinţă uneia dintre familiile satului ca să-şi însuşească toată autoritatea faţă de locuitori.

Protejată de organele administrative turceşti, pentru că le dedea putinţa de aşi face interesele, din spinarea locuitorilor şi susţinută de mitropoliţii greci care vedeau în ea singura scăpare a chestiunei elene din sat, până la venirea institutorului Stoie Pampor, această familie făcuse imposibilă deschiderea unei şcoli române în satul ei.

Profitând de un moment de neînţelegere între Văcia Prondi conducătorul ei şi între Greci, Stoe Pampor, în anul 1899 reuşi să şi-i atragă în partea lui şi să deschiză şcoala.

Timp de cinci ani a funcţionat aci D-l Stoe Pampor fără incident. Ne fiind în ceartă cu familia de care am vorbit, la început restul sătenilor l’au privit cu răceală şi cu neîncredere din cauza duşmăniei ce era între ei şi Văcia Prondi.

Prin purtarea lui plină de tact însă încetul cu încetul reuşi să şi-i atragă.

Din nenorocire prin întoarcerea sa la românism, grecomanul Vacia nu-şi lăsase la o parte caracterul lui de om lipsit de conştiinţă, lipsit de scrupul şi setos de bani şi de îndată ce grecii i-au cerut concursul pentru a distruge cauza românească în schimbul unor sume de bani, el s’a reîntors cu ei pretindându-se la tot felul de calomnii pentru a lovi în consătenii săi.

Ca şi în comuna Liumniţa prin ajutorul lui şi aci s’a inaugurat sistemul închisorilor.

Cea mai simplă întâmplare era pentru mitropolitul grec şi pentru agenţii săi o ocazie bine venită ca să se desfacă de români.

In schimb aceştia, săraci de fapt şi sărăciţi şi mai mult în urma nesfârşitelor procese în care erau târâţi, nu puteau răspunde de cât prin singura dreptate la manoperile greceşti.

Rezultatul acestei lupte inegale a fost că în două rânduri peste cinspre-zece români au fost arestaţi şi condamnaţi la câte 3 şi 5 ani de reclusiune.

Membrii comunităţii, cântăreţul bisericei şi alţi zeloşi români sunt până astăzi în închisoarea de la Salonic.

Această grea încercare însă n’a slăbit întru nimic naţionalismul ţăranilor din Cupa.

Cu locuitorii români din Megleni este de făcut o observaţie foarte caracteristică.

In vremurile normale când institutorii români erau lăsaţi să-şi predice apostolatul în pace, ţăranul român era mai circonspect şi mai târziu în a înbrăţişa noua chestiune şi mai puţin entusiast în a o susţine.

Acum însă când timpurile s’au schimbat, când grecii au început mai întâi să ameninţe şi în urmă să pue în practică fel de fel de crime pentru a se scăpa de fruntaşii satelor, ei şi-au strâns rândurile şi coprinşi de o energie inexplicabilă, cu cât primise lovituri mai dureroase cu atâta şi rezistenţa lor devine mai neânvinsă.

Aceasta s’a întâmplat şi cu locuitorii din Cupa.

Hărţuiţi zilnic pe de o parte de bandele greceşti, pe de altă parte zilnic maltrataţi, zilnic încarceraţi, zilnic condamnaţi de către autorităţile turceşti care fac jocul grecilor cu inconştienţa cea mai de neînţeles, au ajuns să considere acţiunea grecească ca un duşman de sânge, cu care prietenia nu mai e posibilă şi contra căruia lupta e o datorie.

Din nenorocire, pentru ei, aceste continue hărţueli, le-au cauzat perderi care i-au adus din punctul de vedere economic la sapă de lemn

Astă-zi în Cupa ca şi în celelalte comune din Megleni se găsesc familii care mor literalmente de foame.

După institutorul Stoe Pampor a funcţionat la şcoala din Cupa D-l Christu Noe 1903/904 în timpul căruia arestările se ţin lanţ.

Actualmente şcoala e condusă de D-l N. Dumitru.

In biserică se citeşte numai româneşte. Ca grecomani n’au mai rămas de cât doi fraţi, agenţi plătiţi cu leafă de mitropolitul grec şi care sunt membrii ai familiei despre care s’a vorbit la început.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Constantin Noe, Huma, Liumnița. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s