Iarna (din Weigand)

Weigand, lingvistul german care a studiat pe meglenoromâni, a venit în Meglen pentru prima oară în 1889. In Vlacho-Meglen, textul VI. este o relatare pe care învățătorul Petru Papanoe, din Lundziń, i-a dictat-o după un text în limba greacă folosit în scopuri didactice (Mitgeteilt mit Benutzung eines griechische Lesestück von dem Lehrer Petro Papanoe in Lunzi bei meinem ersten Aufenthalte im Karadzova-Gebirge 1889…).

Pentru că grafia lui Weigand nu poate fi reprezentată integral, din păcate, cu tipografia modernă digitală (fără fonturi specializate), și pentru că ea nu este foarte accesibilă celor nefamiliarizați cu ea, am ales să o transpunem cu grafia românească.

Snowballs,_Snow_Men_and_Sledding_Drawing


Meglenoromână

Iarnata răpoasă pimintu și dună nou cuvet (putere) dila viniri primavereľă. Fați și pimintu cacum uomu, și iel răpoasă searata și doarmi noaptea și si ampliă (umple) di cuvet și si scoală napcuma dimineațata. Poamili perdură cmo ubaviľurili și stau fără di frunzi. Florili sa sparti, iarburili uscati și toati si tacuti. Niți un puľ nu coantă cmo și niți un vulovar (vacar) duți cmo vațli an munti.

Fric mult si fați niști or iarnata, și oaminiľ dintru țea si cupires cu greali rubi și cu cujați și tunțea nu poati niț un să au lasă soba. Au ancălzoas mult bun, coați să ie odaili caldi. Mulț sirămaș oamiń nu au leamni, niți rubi și dintru țea la-i fric. Ah, să puteam să ľia jut! Apa angľieață di fric și curoan si fați gľeț. Voaľurili sa cupiriti di gľeț. Di frig angľieață și apa di boari și cadi ca neao. Neaua cupirești și cupiriturili și drumurili și agrili cu albă față și mai stimneaști ocľiiľ lu drumutoru. Sup neaua iarnata simenaturili cresc ubaf, coați li veacľiă di fric. Nu putem iarnata să ișoam năfară să amnoam coata des, coați zoalili țin tucu uopt poan di nao sati și niști or vremea ăi mult nebună. Ți ubaf ăi, coan neao cadi.


Dacoromână

Iarna se odihnește pământul și adună noi puteri de la viitoarea primăvară. Face și pământul ca cum omul, și el răposează seara și doarme noapte și se umple de putere și se scoală pe urmă dimineața. Pomii pierdură acum frumusețile (> fructele) și stau fără frunze. Florile sunt sparte, ierburile escoate și toate sunt tăcute. Niciun pui, nicio pasăre nu cântă acum și nici un văcar nu duce acum vacile în munte.

Frig mult se face niște ori iarna, și oamenii de aceea se acoperă cu grele robe, grele haine și cu cojoace și atunci nu poate niciunul să o lase soba. O încălzesc foarte bine, că ce să fie odăile calde. Mulți săraci oameni nu au lemne, nici haine și de aceea le-e frig. Ah, să fi putut să-i ajut! Apa îngheață de frig și curând se face gheață. Izvoarele sunt acoperite de gheață. De frig îngheată și apa de boare și cade ca neauă. Neaua acoperă și coperiturile (acoperișurile) și drumurile și câmpurile cu albă față și mai odihnește ochii drumătorului. Sub neaua iarna semănăturile cresc frumos, că ce le veghează de frig. Nu putem iarna să ieșim afară să umblăm câta des, că ce zilele țin numai opt pân de nouă ore și niște ori vremea e mult nebună. Ce frumos este, când neaua cade.

Vocabular

  1. cuvet, s.m., din tc. kuvet (cf. arom. cuvete, cuveti) = putere.
  2. răpoas, vb. I., din lat. repauso (cf. arom. răpăsedzu, rom. răposez) = a se odihni.
  3. siruma, s.m. (pl. sirumaș), din bg. siromah = sărac.
  4. cupiritură, s.f. = acoperiș.
Publicat în Gustav Weigand, Lugunța | 1 comentariu

Fantasma românității

Materialul de mai jos aparține regretatei Irine Nicolau și a fost preluat de la adresa Muzeului Țăranului Român. Ne-am permis să împărtim blocuri lungi de text în paragrafe mai scurte, de dragul lizibilității.

Lucrul cel mai important pe care ar trebui să-l înțeleagă românii acum ar fi acela că, așa cum Dumnezeu este unu și trei în același timp, românitatea este unu și patru și că, deci, atunci când spui român, înțelegi: dacoromân, aromân, meglenoromân, istroromân, rostite dintr-o singură suflare, iar când invoci pe oricare dintre ei gândești român, fiind exclusă ideea nefericită de frate, pentru că fratele nu este o întruchipare a ta ci, pur și simplu, o altă persoană. (— Irina Nicolau)

Recurs la clasicitate

Cineva se juca spunând că este clasic ceea ce se învață în clasă. Faptul că despre aromâni nu s-a învățat niciodată în clasă probează că aceștia, pe nedrept, au fost omiși dintre valorile poporului român. Iubiți cu intermitență — în valuri romantice, mode de iubire — locul lor continuă să fie prost înțeles, binevoitoarea sintagmă „frații de la sudul Dunării“ fiind la fel de păgubitoare ca și tăcerea ostilă în care au fost îngropați 45 de ani. Vorbind mereu de „frații de la sud“, de „frații de la est“ ca de niște rude îndepărtate, preocupați prea mult să nu-i supărăm pe vecini, am creat imaginea unei etnii puțin numeroase, concentrată între hotarele unei țări.

Improvizez în umbra lui Kavafis când spun că, NOI și VOI, aceste vorbe de gheață, nu ar trebui să mai fie rostite, pentru că NOI și VOI și EI — adică meglenii și istroromânii — compunem o românitate mare și întinsă care a cuprins, la un moment dat, atât pământ cât să încapă în el de patru, cinci ori România actuală.

Singură dialectologia s-a priceput să judece drept și să înțeleagă că limba română a fost vorbită în patru chipuri distincte, că românitatea este o masă cu patru picioare: dacoromânii, aromânii, meglenoromânii și istroromânii, iar tăblia mesei, locul unde ne așezăm hranele spiritului, a crescut în secole de muncită și inspirată lucrare. Numai că, iată, o limbă literară și o cultură savantă, cu statul și cu instituțiile care le-au produs, creează un centru față de care tot restul devine margine. Din acest centru se vorbește în numele lui NOI cu VOI și despre EI, și tot de aici este alimentată conștiința alterității.

Faptul este firesc și, până la un punct nenociv dacă sesizăm la timp momentul socotelii, momentul când din bucățele refacem un întreg. Căci tu degeaba îmi spui că aromânii nu sunt români, că nu te recunoști în ei, că eu forțez nota crezând că prin pledoarii pro domo pot să corectez o imagine colectivă. Este păcat că nu înțelegi că propaganda mea — admit că este propagandă, ai dreptate — nu se face în profitul aromânilor, ci al unei fantasme a românității, iar ceea ce nu înțeleg eu este de ce orice cuprindere exhaustivă a manifestărilor unei etnii trebuie să fie suspectată de naționalism și vulgaritate.

Lucrul cel mai important pe care ar trebui să-l înțeleagă românii acum ar fi acela că, așa cum Dumnezeu este unu și trei în același timp, românitatea este unu și patru și că, deci, atunci când spui român, înțelegi: dacoromân, aromân, meglenoromân, istroromân, rostite dintr-o singură suflare, iar când invoci pe oricare dintre ei gândești român, fiind exclusă ideea nefericită de frate, pentru că fratele nu este o întruchipare a ta ci, pur și simplu, o altă persoană.

De aceea cred că ar fi potrivit să le spunem copiilor în clasă că noi, românii, am fost foarte mulți. Că dintre noi Bizanțul și-a ales împărați. Să le vorbim de Petre și Asan ca despre împărații noștri, să-i facem să înțeleagă că Dunărea a fost pentru noi doar un drum fără praf și că, în general, nimic nu ne-a împiedicat să ne paștem oile din insulele Ionice până pe Coasta Dalmată, din Câmpia Tisei până în Caucaz.

Compendiu de patos și splendoare

Oamenii pe care i-am întâlnit mi-au cerut întotdeauna să le spun ce sunt aromânii în două cuvinte. Durere și splendoare sunt cheile existenței lor. Deși cuvântul paradox nu poate în nici un caz să lipsească, istoria românilor din sud fiind pentru mine un necuprins paradox.

De pildă, paradoxal mi se pare că au fost concomitent nomazi, transhumanți și sedentari. Că au fost sedentari o probează prezența lor în cele mai multe orașe din Peninsula Balcanică. Negustori și meșteșugari, aromânii știau să exploateze un vad. Transhumanța este atestată de zecile de târguri păstorești plasate cât mai sus în munte. În fine, nomadismul este cel mai contestat. Totul pornește de la o greșită înțelegere a noțiunii; dacă echivalezi nomadismul cu vagabondajul este firesc să-ți fie rușine să fii nomad.

Philippe Arbos îi consideră totuși ultimii nomazi ai Europei. Ei fac parte din familia crescătorilor de animale al căror nomadism nu este dictat nici de sărăcie, nici de setea de aventură, nici de vocația pentru jaf, ci de nevoia de a găsi hrană pentru animale.

La drum, viața este plină de neprevăzut și faptul predispune la solidaritate. Într-un sat doi vecini, pot să se dușmănească o viață. Când ești nomad cauți în orice om un aliat. Grija pentru prietenie devine la aromâni și albanezi un cult care se exprimă în legătură bessa-bessa. Când ești nomad trebuie să știi să-ți potcovești calul să-i cioplești un samar, să-l vindeci de boli, să-ți coși hainele, să-ți repari pușca, trebuie să știi să faci orice.

De aceea, când nomadul renunță la viața de pe cal și se oprește la oraș, poartă cu sine vocația clară pentru meșteșuguri. Aromânii au fost: brutari, hangii, tâmplari, săpunari, scribi, măcelari, gaitangii, pardositori, sticlari, armurieri, arămari, iconari, giuvaergii, zidari — foarte buni zidari: au făcut în Balcani un număr imens de poduri și biserici; fotografi: frații Manachia au reușit să-l fotografieze pe Sultan.

Drumul te obligă să vorbești multe limbi. Performanțele aromânilor de poliglosie sunt celebre. Se vorbește de oameni care cunoșteau 14 și 17 limbi. Bilingvismul și trilingvismul erau o stare curentă. Weigand consemnează o conversație purtată în casa unui negustor, unde el cu gazda vorbea în germană, cu mama gazdei în greacă, cu sora acestuia în aromână, iar fratele lui Weigand, care era de față, vorbea cu nu știu cine în engleză. Și, ca și cum limbile pe care le vorbeau nu erau destule, sunt cunoscuți printr-o sumedenie de limbaje profesionale secrete.

Încă din secolul XVII se remarcă la ei un gust explicit pentru cultură. Începând din acest moment putem vorbi fără rezerve de oameni vestiți. Cu titlu de curiozitate invoc figura Elenei Lucrezia Cornaro Piscupia, care urma facultatea de medicină de la Padova prin anii 1660.

În afară de oi și capre, aromânul nomad crește cai, catâri și măgari cu care își cară avutul pe unde se duce. Când făcarea (comunitatea) stă pe loc, atunci animalele devin un mijloc de transport pentru alții. Faptul că aromânii au fost cărăușii Balcanilor este bine știut. I-a scos din competiție numai trenul. În cărvană tânărul învăța să se orienteze pe drumuri, să facă afaceri și să lupte, pentru că o cărvană încărcată era mană cerească pentru tâlhari.

Toți păstorii aromâni au purtat arme, oricare dintre ei era un posibil soldat. Au luptat pentru Bizanț și împotriva Bizanțului au luptat împotriva turcilor și pentru ei au luptat și cu venețienii. Iată o istorie cuprinsă undeva între anii 1685-1689 în timpul războaielor turco-venețiene. Aromânii luptau alături de turci nu din iubire, ci ca să se apere de venețienii care furau tot ce se putea fura. Cu ocazia unei descinderi dezonorante, venețienii au capturat câțiva războinici. Legați cu mâinile la spate, prizonierii zăceau pe punte dezarmați. Vremurile erau însă tulburi pentru toți. Îmbătații de succes au fost atacați de o corvetă algeriană care i-a somat să se predea. Luați prin surprindere, venețienii erau pe punctul să cedeze când Angheli Șumila, Micul Hormopol și Panu Meitani au strigat că ei pot să salveze corabia, în cazul în care sunt dezlegați.

A urmat o luptă în care aromânii au învins, așa cum au promis, iar recompensa pe care au pretins-o a fost să fie readuși, de urgență, fix înapoi pe malul de unde au fost luați. Ioan Nenițescu, inspector școlar, deputat și prefect, în timpul unei călătorii făcute la sfârșitul secolului trecut în Macedonia, a avut ocazia să vorbească față în față cu brigandul Coconeș.

Acesta i-a spus: „Vezi pușca asta? Este o pușcă soldățească, e grozavă, n-are nimeni voie s-o poarte. E numai pentru militari. Eu am luat-o, știu eu cum, și mă plimb cu ea prin mijlocul Pogradețului fără să dau seamă cuiva. Nu sunt numai eu așa, suntem tot neamul Coconeș. Nu plătesc nici bir. Fezu Feta nu mi-a pus bir, știe cum sunt Coconeșii. Pentru că dacă m-ar vătăma pe mine i-o trage frate-miu un glonț și de-l vatămă și pe el trage alt frate, suntem mulți și toți suntem făcuți pe pușcă“.

Este suficient să mergi la muzeul de istorie din Atena și să pășești în sălile tapetate cu portrete de mustăcioși ca să constați, citind numele de sub pictura înduioșător de stângace, că foarte puțini luptători erau altceva decât aromâni. (— Irina Nicolau)

Mă încântă ambiguitatea celor două situații, cum ambiguă pare să fi fost treaba și la Missolonghi, unde Lordul Byron admira nu luptători greci, așa cum credea, ci armatoli aromâni. Este suficient să mergi la muzeul de istorie din Atena și să pășești în sălile tapetate cu portrete de mustăcioși ca să constați, citind numele de sub pictura înduioșător de stângace, că foarte puțini luptători erau altceva decât aromâni. Adică acei luptători despre care Fauriel spune că se antrenau sărind peste 7 cai sau peste 3 carete încărcate cu spini și care se întreceau cu caii cei mai iuți în fugă…

După 1848 au urmat anii sângeroși ai renașterii naționale când, pentru vina de a voi să audă în biserică și școală cuvânt românesc, aromânii erau înjunghiați ca mielul de Gurban. Masacrele inițiate de mișcarea panelenistă au durat până la începutul secolului XX, când, printr-o iradia, sultanul a decis că aromânii sunt liberi să-și aleagă limba din școală și biserică, după cum le este vorba.

Independent de aceste tulburări păstoritul este periclitat prin constituirea statelor moderne din Balcani. Păstorul și oaia înfruntă un alt dușman, frontiera. Paradoxal mi se pare că aromânii, deși implicați serios în formarea tuturor acestor state, pentru ei nu au pretins nimic. Să-ți faci un stat înseamnă să stai să-l păzești, or, nomadul știe să-și prețuiască mobilitatea, o percepe ca pe un câștig.

Cred că a mai contribuit și ceea ce numesc eu, în glumă, complexul Richelieu, faptul că aromânii preferă situațiile când pot acționa din umbră. După 1920 a urmat colonizarea în Cadrilater. Peste un milion de greci proveniți din Asia Mică fuseseră așezați în zonele locuite de aromâni și aromânii au decis să plece.

Sunt cutremurătoare mărturiile legate de prima iarnă petrecută în țară. Mă fac să mă gândesc la prima noapte când sunt separate oile de miei. În fine, a căzut cortina celor 45 de ani, o cortină de pâslă prin care nu-ți auzeai vocea. 45 de ani de consens asupra faptului că aromân însemna legionar și deci dușman teribil. 45 de ani în care a publica ceva despre aromâni echivala cu transgresarea unui tabu, esența tabuului constând în faptul că interzice fără explicație.

În vara lui 1972 eram „în Iorga“ pentru un pașaport. După ce am spus cu obidă tot ce pregătisem pentru audiență, ofițerul a exclamat, știu, aromâncă, legionari, cuțitul la brâu. Nu i-am luat-o în nume de rău. În această imagine falsă cred și alții. I-am explicat că am purtat cuțite la brâu într-o vreme când modul de viață ne-o pretindea, dar că acum nici Joja, nici Carafoli, nici Caragiu — am invocat câteva nume care mă gândeam că îi spun ceva — nu mai poartă cuțite, cum nu mai poartă nici brâu.

Pe urmă i-am spus că aromânii nu au fost mai legionari ca alți români, dar că ceea ce a înșelat chiar și pe oamenii de bună credință a fost faptul că masacrele la care au fost supuși și despre care vorbeam i-au făcut să aibă cultul românismului și al creștinătății, care sunt pentru ei două noțiuni îmbibate cu sânge de tată, frate sau fiu și că pentru românism și creștinătate mulți dintre ei trecuseră Dunărea și veniseră în țară.

Faptul că în locurile de baștină nu au fost niciodată antisemiți, șovini în general, este probat prin secole de bună conviețuire cu toate etniile din Balcani, atât în sate cât și în orașe.

Și astăzi?

tumblr_lj2ux2I4n31qzykyho1_400

Aromânii trăiesc azi în România, Grecia, Bulgaria, Iugoslavia și Albania. În grupuri mai mici în America, Australia și Turcia. Mulți dintre ei nu mai au conștiința aromânității lor, au devenit cetățeni ai lumii, îi recunoști după nume. Alții știu că sunt armâni, dar faptul nu înseamnă decât că iubesc o proveste, povestea armânamei și a neamului lor.

În fine, mulți armâni sunt armâni pur și simplu. Își conservă limba, cu riscul de a fi ridicoli, își perpetuează valorile, își țin obiceiurile și se străduiesc să scrie în dialect. Ai obiectat de nu știu câte ori că spun despre ei numai lucruri bune și că binele în exces, la fel ca răul, creează caricaturi.

Dacă au avut defecte? Sigur că au avut și au și astăzi. Dar, repet, nu aromânii contează acum, o să le fac o dată un portret robot cu mult simț critic; scopul meu acum este să te sensibilizez față de ideea de românitate mare, să te conving că, recuperând mental pe toți românii, desenul chipului nostru devine mai bogat și mai subtil. De pildă, cât de bine se completează prin aromâni imaginea românului everghet, orientat spre zidire, și nu o zidire făcută numai pentru ai lui, ci una care să facă să se vorbească despre el în toată lumea.

Nici Tușița, nici Sturnari, nici Averoff, dacă voiau să-și așeze ctitoriile în calea lumii, nu le puteau așeza mai bine decât la Atena. Și nu pot să nu menționez esența paradoxală a gestului lui Averoff care a făcut pentru Atena tot ce a făcut fără să vină s-o vadă, spunând că „Greciei să-i faceți binele de departe, dar pe greci să nu-i vedeți de aproape“. Despre dărnicie se pot spune multe.

Greciei să-i faceți binele de departe, dar pe greci să nu-i vedeți de aproape (— Averoff)

În 1880, Chirața Roșca lasă prin testament 100 de flori pentru biserica din Bitolia, 100 de flori pentru Comitetul Macedoromân, 100 de flori pentru o pompă de incendiu la școala de fete și alte 100 de monezi de aur pentru Fondul facerilor de bine din care să fie înzestrate fete sărace. În 1904, Ciumaga lasă bani pentru construirea unui azil de bătrâni cu o capacitate de 60-80 de paturi. Zega dă bani pentru biserică și spital. Badralexi pentru farmacie.

La Budapesta un Sina construiește în asociație cu contele Széchenyi podul cu lanțuri de peste Dunăre. Alt Sina, tot la Budapesta, are un rol important în crearea unor instituții ca: Muzeul Național, Academia Comercială, Teatrul Național, Conservatorul, Casa artelor frumoase, Institutul orbilor, leagăne, spitale. Sina lasă, Dumba lasă, Tușița lasă, toți lasă câte ceva chiar atunci când se află la Viena, Budapesta, Odessa sau București. Parcă Zappa n-a lăsat?

Așa se explică de ce cuvântul lasa a ajuns într-o perioadă să însemne în neogreacă testament. Era posibil să lase pentru că aromânul bogat nu își învelea nevasta în aur, ducea în casă o viață sobră, mânca și bea fără exces, și pentru prestigiul lui ce putea să facă decât să dăruiască? Vreo două secole dăruiește enorm sfidând limitele dărniciei, numai cine are poate să-și permită să piardă, să-și exerseze forța de a da. Astăzi aromânul nu mai este everghet. Lipsesc cadrele care să traducă binele public în prestigiu.

Și totuși, ce se întâmplă astăzi? Cred că este ceva care nu se schimbă. În sensul în care Gabriel Liiceanu utilizează figura lui Odiseu și a lui Ahile, primul versatil și plurivalent al doilea haplotrop, aromânul este un Odiseu care l-a înghițit pe Ahile. El lansează spre exterior nebănuite disponibilități, iar în casa sufletului conservă o structură veche și elementară. Faptul este sursa unor infinite paradoxuri și explică ambiguitatea românului care este și dârz și supus, și muncitor și leneș, și cinstit și hoț, și așa-și-așa.

Stăteam săptămâna asta la coadă la cartofi. Lume multă și amestecată. Din vorbă în vorbă se ajunge și la țigani. Domnule, zice unu, bine le-a făcut la Kogălniceanu. Da, zice altu’, dar pentru așa ceva oamenii trebuie să fie uniți și noi nu suntem în stare. Păi ăia nu sunt toți români, îl contrazice primul. Nuuu… scrie și-n ziar, sunt machedoni.

Știu că mentalitățile nu se schimbă prin ucaz, de mâine suntem toți români și va fi bine! Știu că tot ce pot să fac este să vorbesc fără să sper nimic despre conturul fantasmei mele.

irina-nicolau

Irina Nicolau.

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Legendă. Păstorul, vierul, femeea cu răsboiul și agricultorul…

512px-Maler_der_Grabkammer_des_Sennudem_001

La arat. Pictură murală în camera mortuară a lui Sennedjem, artizan din timpul lui Seti I și Ramses al II-lea. (Wikimedia Commons)

Domnu amna [mergea] și junsi la un pastir [păstor], țe mult si ploandzi, că ari uoi uneac [puține]. Domnu ľiă zisi : «Toati cioafțili [ciorile] si si pru-facă uoi!» Și șa si fesi.
Di oa Domnu junsi la doauă-șoputi [nume de localitate, lângă Lundzini]. Un uom lucra ceșma și tot nu dăra treabă. Domnu ľiă zisi : «vin și rachiă ăn loc di apu!» și șa si fesi. Mai dițindea [dincolo] floa Domnu un uraciu [plugar] țe lucra agru di ună parti. Cum ? Dipu țe dăra un urdin [rând], si pri-turna ară si dară lantu di la prima. Nu știa si facă urdin și di iundi sfărșa.
Domnu ľiă zisi : «Di țe șa ari ? Nu veri să-ți spun io cum si ari tu ?»
Și Domnu ľia spusi.
Ăți Domnu floa ună muiľari țe nu știa să dară bun războiu. Și au antriboa : «Veri si-ți spun io cum si fați?» și ea zisi: «Cari uom nu ași va uocľi?» Și Domnu ľiă zisi, să nalță un picior și cu unu si calcă și șa za-guni războiu.
Dipu mult vacoat [timp] Domnu si fesi uom și vini pri pimint și tricu pri la pastir. Ľia țeri unec lapti și țela zisi: «Pari ai?» — «Nu-am pari.» — «Acu [dacă] pari nu-ai, lapti nu-i.» Și Domnu, coan li duna pastiru oili birichiet mari, tpriu ! Tpriu ! Zisi : «Țe ra, si si facă!» și si fesiră ară ciofți.

Mai dițindea junsi Domnu la țela di la doauă-șoputi. Și țista uľitoa, ca nu vea năinti apu și cmo [(a)cum] vindea la toată duńiă [lumea] pri pari vin și rachiă. Domnu aľi țiru unec vin, că ra pumaroat [obosit]. «Pari ai?» Tot șa Domnu zisi, că pari nu-ari și omu nu ľia dedi. Tunțea Domnu zisi : «Țe ra, si si facă» și si fesi ară apu. Drumătoru și trasi drumu și lasoa, si si miră cum pricură [curge] cmo apu.
Coan junsi la niveastă au antriboa, cari au anvițoa să facă lucru șa bun. Ară ea: «singură, singură.»
«Dirmi singură anvițași tu, un an di zoali si lucrezi și sup soară si-u porți ?»
Coan junsi la uraciu aľi zisi : «Cari ti anvițoa să ari?» — «Mi cari? Domnu ! Domnu mi anvițoa, să iă mari.»

Și Domnu, coan uzoa țestă lacardiă [vorbă], ăľi zisi :
«Tu să ari, să sapi și birichiet si ai. Toată duńiaua si mănancă și puľi [pui] și toți și tot si ai.»
Și șa fu. Di uraciu toți si rănesc. Și boilor zisi Domnu să le iă moanca și țara licșoară [ușoară].

(Dedu Lazar, bătrân de 80 ani — Lundzini).

Pentru facilizarea transcrierii textului, am optat pentru o grafie simplificată; în acest sens, semnul “ǫ” a fost notat sub forma “oa”, iar semivocalele”ĭ”, respectiv “ŭ” au fost reduse la vocalele corespondente.

(Legendă — transcris cf. Megleno-româniĭ : Studiǔ etnografico-filologic. Partea a 2-a / Papahagi, Pericle N. – Bucuresci : 1902, p. 155)

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Minciunoșiľi (Mincinoșii)

Vrin si dusesi ăn vrin cătun și coan si anturnasi, cătuneńiľi la antribară.
«Că ti dusesiși, țe cătun ra, țe turlii di cătun ra ?» Iel la zisi :
«Casili rau cupiriti cu carni di porc!»
Cătuneńiľi cum să viruiască țesta! Bini ma ș-la ve cu iel minciunosu și soțu-su. Și țista zisi:
«Șa-i! Io nu vizui oaltari coan tricui pri cola cum rau cupiriti casili, amă vizui, că gardurli rau amplititi cu cărnați.»
Țista laf si ziți coan nu jundzi un minciunos, ama vini și lantu cu mai mari minciuni.

[Stoie Argintaru, Oșani]

640px-TitereHuamantla58

Transpunere dialectală: „Unul se dusese într-un sat și, când se întoarse, sătenii îl întrebară. «Dacă te-ai dus, ce sat era, ce soi de sat era?» El le-a zis: «Casele erau acoperite cu carne de porc!». Sătenii cum să creadă acesta!? Bine, și se avea cu el, mincinosul, și pe prietenul său. Și acesta zise: «Așa-i! Eu nu văzui alaltăieri, când trecui pe acolo cum erau acoperite casele, dar văzui că gardurile erau împletite cu cârnați.» Acest cuvânt se zice când nu ajunge un mincinos, dar vine și celălalt cu mai mari minciuni.”

Approximate English translation: „There’s this guy who’s been to some other village, and when he’s back, the villagers ask him «What kind of village was that? What did you see?». And he’s telling them: „The houses, they were all covered with pork!» How could the villagers believe such a thing?! Now, the liar, he came along along with his friend. And the friend says: «Oh, it was just like that! I’ve been there the day before yesterday, I couldn’t see if the houses were covered with pork, but I’ve seen the fences, they were all knit in sausages.» That’s a thing we say whenever one liar is not enough, and there’s another one telling even greater lies.”

Pentru facilizarea transcrierii textului, am optat pentru o grafie simplificată; în acest sens, semnul „ǫ” a fost notat sub forma „oa”, iar semivocalele”ĭ”, respectiv „ŭ” au fost reduse la vocalele corespondente.

(Minciunoșiľi — transcris cf. Megleno-româniĭ : Studiǔ etnografico-filologic. Partea a 2-a / Papahagi, Pericle N. – Bucuresci : 1902, p. 151)

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Sânt în Transilvania așezări de Români, veniți din sudul Dunării sau nu sânt?

Constantin Lacea identifica o serie de asemănări între meglenoromâni din Țârnareca şi românii din Braşov, porecliţi „trocari” neexcluzând chiar un posibil refugiu al unor familii din această localitate meglenoromână pe fondul expansiunii otomane în Balcani şi stabilirea lor la Braşov. (cf. studiului „Scurtă privire asupra meglenoromânilor până la sfârșitul secolului al XX-lea” al d-l dr. Virgil Coman, în Aromâni, meglenoromâni, istroromâni : aspecte identitare şi culturale / coord.: Adina Berciu-Drăghicescu, p. 109)

„Aceste opinii sunt susţinute şi de G. Ivănescu în studiul Colonii meglenormîne în sudul Transilvaniei, Oltenia şi Muntenia. Graiul romînilor din Imperiul romînobulgar publicat în „Buletinul Institutului de Filologie Romînă «Alexandru Philippide»”, vol IX, 1942, pp. 161‐179. În cadrul preocupărilor mai vechi sau mai noi privind originea „Comunităţii Şcheilor” şi începuturile oraşului Braşov o serie de autori au menţionat şi punctul de vedere susţinut de Constantin Lacea, dar nu l‐au împartăşit. Vezi, spre exemplu, Candid Muşlea, Biserica Sf. Nicolae din Şcheii‐Braşovului, vol. I, (1292‐1742), Institutul de Arte Grafice Astra, Braşov, 1943, pp. 9‐29; Ioan‐Aurel Pop, Contribuţii la istoria culturii româneşti (cronicile braşovene din secolele XVII‐XVIII), Editura Dacia, Cluj‐Napoca, 2003, pp. 45‐55. În legătură cu această chestiune, nici noi nu împărtăşim opinia lui Constantin Lacea privitoare la originea meglenoromână a „trocarilor” însă admitem că o serie de asemănări se datorează tocmai acelui fond comun specific atât românilor nord‐dunăreni cât şi celor sud‐dunăreni.” (ibidem)

Mai jos, atașăm fragmente din studiu:

[…]

Mai mult decât atâta, e absolut sigur că Românii din Brașovul-vechiu au venit din satele dimprejur și s’au acezat pe teritoriul orașului cateva secole în urma venirii Bulgarilor, așa că aceștia veacuri dealungul au fost izolați de ceilalți Români din Țara-Bârsii prin populația săsească care îi despărțea de ei. Dar dacă am admite că acești coloniști au fost Bulgari, se naște întrebarea : cine i-a romanizat într-un timp așa de scurt? O considerație de ordin lingvistic se opune eventualei presupuneri că acești venetici ar fi fost romanizați de Românii dimprejurul orașului Brașov, pentru că dacă romanizarea lor s’ar fi făcut întradevar prin aceștia, Românii din Șchei ar fi trebuit să vorbească la fel cu aceia care i-au romanizat, ceea ce, de fapt, nu e așa.

[…]

Am insistat asupra originii Românilor din Șcheii Brașovului pentru faptul că se continuă și astăzi, fără un discernământ critic, a-i consideră drept descendenți ai unei colonii bulgărești. Lă­sând acum istoria și etnografia la o parte, vom pune la con­tribuție lingvistica, pentrucă aceste științe trebue să se com­pleteze întrastfel de cercetări, și, trecând la studiarea graiului vorbit de Românii din Șcheii Brașovului în comparație cu dialectul meglenit, în special cu al Meglenoromânilor din Țârnareca, vom scoate la iveală numai acele asemănări care, pentru Brașo­veni, exclud o influență imediată din partea conlocuitorilor lor.

Familie din Șchei, anul 1900. (Credite fotografice — album Sanda Mureșan, via orasulmemorabil.ro).

Familie din Șchei, anul 1900.
(Credite fotografice — album Sanda Mureșan, via orasulmemorabil.ro).

Vom începe cu particularitățile fonetice. In amândouă re­giunile, h inițial și în corpul cuvintelor dispare din toate ele­mentele. Astfel: rănesc în loc de „hrănesc”, aber în loc de „haber“, uară în loc de „horă”, am, am! în loc de „ham, ham !”, an pentru „han”, atâr pentru „hatâr”, ârb pentru „hârb”, maala în loc de „mahala”, etc. Această particularitate nu o întâlnim la nici unii dintre vecinii șcheilor, nici chiar la Seceleni sau la Românii din celelalte suburbii ale Brașovului. De aceea toți își bat joc de ei pentru această pronunțare, ca și pentru alte particularități ale lor. Din documentele brașovenești sântem în stare să constatăm că acest fenomen fonetic e vechiu în acest graiu. Astfel într’un document de la începutul secolului al 18-lea, păstrat în arhivele bisericii Sf. Nicolae, se zice: „nu putem ca să ne rănim” în loc de „hrănim” și „altă rană n’au”. In istoria bisericii amintită, scrisă de Radul Tempea, care a murit la anul 1742, găsim cuvântul unguresc „Haromszek” scris fără h : Aromsechiu. (p. 45). S’a păstrat însă, atât la Românii din șchei cât șî la cei din Țârnareca h’ (h palatal provenit din f). Astfel avem : hier, hir, herb , hiică, etc., în loc de „fier”, „fir“, „fierb”, „fiică”.

Și la unii și la alții dispare v inițial urmat de i în elementele latine precum și în cele streine: deci: prez. ind al verbului inire = „venire” e, în Țârnareca : in, in’, ini, imperf. ineam, ineai, inea. La fel în Șchei: iiu, ii, ine, inim, iniți, ine, ineam, etc. Pentru „vițel” avem în amândouă regiunile ițăl, pentru „viu”: iu ș.a.m.d. In jurul Brașovului se aude pronunțarea aceasta pe un teritoriu restrâns. Chiar și intervocalic v dispare înainte de i. Astfel avem la șchei: otrăiesc pentru „otrăvesc”, iar la Meglenoromâni: utrues. Șcheii zic și laiță în loc de „laviță”, (s)chiăi în loc de „schilăvi”, strâi în loc de „strivi”, etc. Probabil că în amândouă aceste cazuri (dis­pariția lui h și a lui v) avem a face cu o influență a dialectelor bulgărești de răsărit care prezintă aceleași particularități fonetice.

Un caz de fonetică sintactică avem în următorul fenomen: la Aromâni și la Meglenoromânii din Țârnareca conjucția și care împreună numeralele de la 20 în sus, se preface în ci. In Brașov sânt câteva familii, între care familiile Stănescu, St. Stinghe, Pușcariu și altele, care pronunță la fel, deci douăzecitrei, nouăzecișapte, nouăzeciopt, nouăzecinouă, etc.

[…]

Dintre elementele lexicale comune celor două dialecte, de o deosebită importanță e, din cauza înțelesului său, cuvântul june. Forma meglenită e juni și însemnează „tare, puternic, voinic, viteaz”, iar derivatul junil’iă sau juneață însemnează „voinicie, vitejie” . Weigand traduce pe juni cu „kraeftig”. „Juni” e un ficior (Papahagi, 145, 153/4, Capidan, 40/8), un moș (Capidan, 16/2,6,9), un cal (Capidan 9/13, 79/21), un leu (Capidan, 28/5), soarele (Papahagi, 139), norul (id. ib.); boarea (=vântul, id. ib.), etc. Așa de pildă găsim la Papahagi, p. 139: Norul zice: „Io nu sam (= sânt) mai juni, … Mai juni ăi boarea.”, sau la Capidan, texte inedite, 310: „Ca vrin bic ăi juni” glosat prin „E tare ca un bic”. Pentru „Jung” zic Meglenoromânii tinir, iar șcheii „tânăr”. Pentru „mire, tânăr însurat” găsim la Papahagi și tinir–juni. Tot așa la Capidan (78/23, 93/19, 20). In textele meglenite publicate de Candrea găsim cuvântul juni și cu înțelesul de „mire”, tot așa la Capidan 38/8.

La Românii din șcheii Brașovului, noțiunea june are o sferă și mai restrânsă. La ei „junii” sânt membrii unei organizațiuni cu caracter militar care își începe manifestațiile și petrecerile în ziua de Bunavestire și le termină la Dumineca Tomii. Au drept căpetenii un „vătaf”, un „armaș mare” și un „armaș mic” și un „sutaș”, toți înarmați cu „buzdugane”, iar în fruntea lor merge „surlașul” cu „sfânta surlă”, cum numesc ei, cu evlavie, un instrument de suflat, necunoscut în alte părți. In „uăra” lor, unde se întrec în aruncarea buzduganului, nu se prinde nici o fată și nici o femeie măritată. Hora junilor care are și o melodie nemaiauzită în alte părți, e neîncheiată, întocmai ca la toți Românii din Peninsula Balcanică. Vătaful care poartă hora la începutul jocului, după ce a aruncat buzduganul la mijlocul horei, trece la coadă, cedând conducerea armașului mare și așa mai departe. La fel se schimbă conducătorul horei și la Meglenoromâni. Din întreaga această impunătoare manifestație a junilor reiese că ea este o organizație militară, în care intrau numai „voinicii” populației și e foarte probabil să fie o organizație născută pe pământul Bulgariei pentru a se apără de eventualele alacuri venite din partea Turcilor în preajma sărbătorilor învierii Domnului, care presupunere s’ar părea că o întărește expresia amintită „sfânta surlă”. Cu timpul, ajunși între creștini, alte vrăjmășii i-au făcut, probabil, să mențină acest obiceiu de a se organiza, anume asuprirea venită din partea Sașilor. Românii din șchei nutreau credința că, dacă, în Miercurea Paștilor, ziua cea mai pompoasă a serbărilor, când junii vin călări spre oraș, împușcând din pistoale și carabine, ar fi putut pătrunde în oraș să înconjoare „sfatul” (primăria) de trei ori, orașul ar fi fost al Românilor. De fapt, Sașii, probabil, ca să nu se întâmple ciocniri sau excese din partea junilor care erau cu chef, închideau mai de mult porțile cetății, în Miercurea Paștilor, când știau că e timpul să coboare „junii” dintie munți spre oraș. Dar nu importanța istorică a acestei organizații e aceea ce ne preocupă pe noi, ci coincidența semantică care există între accepțiunea cuvântului „june” la cele două grupuri de Români, care ne interesează. In jurul Brașovului cuvântul june nu e întrebuințat de loc. S’ar putea spune că a existat odată și la acești Români, dar cu timpul a dispărut din graiul lor, păstrându-se numai în șchei cu sensul amintit. Numai cât nimic nu dovedește că acest cuvânt ar fi însemnat vreodată la Românii brașoveni „tânăr”, cum însemnează în celelalte regiuni ale Dacoromânismului. E de notat că între „juni” sânt și oameni bătrâni care se numesc „junii ei bătrâni” și formeaza o companie separată, unde intră aproape numai foștii juni sau cum se numesc ei foștii „juni de cumpanie”. Deci noțiunea nu e legată de tinerețe, ci de aparținerea la o organizație militară. Altă cumpanie, alcătuită mai întâiu pe la 1870, o formează „junii ei alghi”, adecă „cei albi, cei îmbrăcați în costume naționale, cu cămăși cusute cu flori și cu fluturi.

1940-Grupul-Junilor-Batrani-m

Grupul junilor bătrâni : Șcheii Brașovului, 1940. (Credite fotografice — album Petrache Butunoiu, via orasulmemorabil.ro)

Să precizăm: Avem așadară în amândouă graiurile cuvântul june, un element latinesc, comun tuturor dialectelor limbii noastre, care însă prezintă un înțeles ce nu e obicinuit la Dacoromâni, în mijlocul cărora Românii din șchei trăesc de atâtea veacuri. Fiind această accepțiune de sens legată de un obiceiu foarte vechiu al Românilor din Schei, credem că ei au adus cuvântul odată cu acel obiceiu din patria lor primitivă de dincolo de Dunăre, unde împreună cu Românii stabiliți astăzi în Meglenia formau o parte din „Vlahia albă” atestată de istorici între Dunăre și Balcani. In legătură cu aceasta reamintim forma țelor din „Cristos a înviat” de care am vorbit mai sus și ne exprimăm părerea că forma aceasta și cuvântul june sânt legate unul de altul prin tradiție și se întăresc reciproc.

Sânt și nume de persoane comune celor două grupuri și neîntrebuințate la ceilalți Dacoromâni. Astfel Gușu nu e atestat decât în sudul Dunării și la Românii din șchei. Tot așa avem la Meglenoromâni Mușa. In Brașov întâlnim numele Mușică, Mușicoiu și Mușoiu, acestea din urmă atestate deja din anul 1723. Intâlnim apoi Lazu la Meglenoromâni și Lazul la șchei.

Se știe că adesea împrejurări identice produc efecteiden­ tice, în ținuturi îndepărtate unul de altul. Dar în cazul nostru, când istoria ne spune că într’un timp oarecare — de sigur îna­intea secolului al 15-lea — aceste două populații românești locuiau pe alte locuri, nu acolo unde se găsesc astăzi, privind argumentele aduse în totalitatea lor, ducându-ne spre aceleași concluzii, nu putem con­sidera notele comune ființii lor ca ceva spon­tan, ca niște manifestațiuni izolate, independente una de alta.

Rezumând, vedem că de o parte lingvistica, iar de altă parte istoria ne indică o patrie comună a Românilor din șcheii Brașovului cu Meglenoromânii și în special cu cei din țârnareca, anume în sudul Dunării, în Bulgaria răsăriteană. Ce privește așezarea „șcheilor” în Brașov, din relatările cronicarilor știm că s’a făcut în anul 1392, și poate că anul acesta și data căderii Târnovei în mânile Turcilor (1393) nu e o simplă coincidență, și deci nu e exclus ca patria comună a acestor populații să fi fost regiunea Târnovei. Furia turcească i-a făcut pe unii dintre locuitorii acestor ținuturi să-și părăsească căminurile și să se refugieze în locuri mai adăpostite, între creștini, și atunci o parte a pornit spre nord. Când au pornit alte grupuri spre sud, nu știm cu siguranță. Capidan susține că Megleniții „nu s’au putut coborî în sec. X sau XI, cum s’a susținut până acum, ci mult mai târziu, după sec. XII și, poate, XIII“. De vreme ce acești Români coborîndu-se la sud, în munții Caragiovei, dedeau de aceeași popu­ lație bulgărească cu care trăiseră în nordul Balcanilor, se prea poate ca și ei să se fi refugiat tot dinaintea furiei turcești, ca și cei porniți spre Brașov.

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Fațirea lumiľĭă

Prima zi din Geneză, în Cronica de la Nuremberg (1493).

Prima zi din Geneză, în Cronica de la Nuremberg (1493).

Domnu la darǫ țeru și pimintu an șasi zǫli.
An prima zuŭă Domnu-ŭ darǫ vidęla și-ŭ dispărțǫ vidęla di antunęric și si fęsi zuŭă și noapti.
La dǫŭli zǫli Domnu la darǫ țeru.
La treazĭ (saŭ: treaza) Domnu la dispărțǫ uscatu di apu și-ľĭ aŭ pusi numea la pimint, ĭundi șǫd oàmińil’ĭ, vitili, poil’ĭ, ĭerburli, și toati chitchili ; ară adunărli lu api : mǫrĭ, ăn cari sa peștil’ĭ, rațil’ĭ și lańĭțil’ĭ.
La pàtruli zǫli Domnu la darǫ soàrli, luna și stęlili, ca să sfitęscă noaptea.
La țințli zǫli Domnu darǫ vititili toati și divotinili; an țesta zuŭă lǫ Domnu țară, la darǫ și ŭomu direp lica luĭ și l’ĭă pusi numea Adam.
Ca vizu Domnu că lu ŭomu l’ĭ-ăĭ urǫt să iă singur, cǫn durmĭa Adam, lǫ ună din coàstili luĭ și-ŭ darǫ Eva și l’ĭ-u dędi ca soț la Adam.
Napcum l’ĭa blagoslovi și l’ĭă zisi : Creștițĭ și ițĭ mul’ĭțĭ (și va fațițĭ mul’ĭțĭ) și puvilitsĭ-la pimintu cu tot țe si află pri ĭel.
Ară ăn șaptea zuŭă răpusǫ Domnu. Demec șasi zǫli să sirbim și zuŭa di șapti, demec Duminica-ŭ sfiti, sa na duțim la bisęrică și să fațim buni lucri.

Transpunere aproximativă:

Domnul îl făcu cerul și pământul în șase zile.
În prima ziuă Domnu-o făcu lumina și-o despărți lumina de întuneric și se făcu ziuă și noapte.
La a doua zi Domnul îl făcu cerul.
La a treia zi Domnul îl despărți uscatul de apă și-i puse numele pământului, unde șed oamenii, vitele, puii, ierburile și toate florile; iară adunările apelor: mări, în care sunt peștii, rațele și celelaltele.
La a patra zi Domnul îl făcu soarele, luna și stelele, ca să lumineze noaptea.
La a cincea zi Domnul făcu toate și fiarele; în această ziuă luă Domnul țară (pământ), îl făcu și omul drept fața lui și îi puse numele Adam. Că văzu Domnul că omului îi-e urât să fie singur, când dormea Adam, luă una din coastele lui și-o făcu Eva și îi-o dădu ca soață lui Adam. Apoi îi blagoslovi și le zise: Creșteți și fiți mulți și stăpâniți-l pământul cu tot ce se află pre el.
Iară în a șaptea zi răpuse (obosi) Dumnezeu. Adică șase zile să lucrăm și ziua de șapte, adică Duminica-o sf, să ne ducem la biserică și să facem bune lucruri.

(Fațirea lumiľĭă – transcris după traducerea lui Noe Crista, Liumnița, cf. Megleno-româniĭ : Studiǔ etnografico-filologic. Partea a 2-a / Papahagi, Pericle N. – Bucuresci : 1902, p. 147)

Publicat în Liumnița | Etichetat , | Lasă un comentariu

ANEXA No. 13. Istoricul şcoalelor a trei comune din Meglenia, de scriitorul macedonean C. Noe.

Mai jos, cităm ANEXA No. 13. Istoricul şcoalelor a trei comune din Meglenia, de scriitorul macedonean C. Noe, parte din Cordescu, Mihail-Virgili. „Istoricul şcoalelor române din Turcia, Sofia şi Turtucaia din Bulgaria şi al seminariilor de limbă română din Lipsca, Viena şi Berlin : 1866-1906 / Bucureşti (1906): Tipografia Curţii Regale, F. Göbl Fii, pp. 334-344.

Ţinutul Meglenia este unul din cele mai însemnate centre româneşti din Macedonia şi ţine din punct de vedere administrativ de vilaetul Salonic.

Este locuit de o masă compactă de Români, cari azi se ştie că formează un grup bine deosebit de restul fraţilor din stânga Dunării, nu numai prin limbajiul lor care prezintă însemnate deosebiri lexice şi fonetice dar şi prin port şi ocupaţie. Aceşti Români locuesc în următoarele 7 sate mari: Huma, Lugunţa, Oşan, Lumniţa, Birislav, Cupa şi Cernareca. Pe lângă acestea se mai poate adăoga şi comuna Nânta, ai cărei locuitori rămaşi români până azi au îmbrăţişat islamismul şi comuna Livezi, locuită de Români din grupul dela Pind, cari au venit de curând în aceste părţi.

Sate meglene pe harta Imperiului Otoman

Sate meglene pe harta Imperiului Otoman, detaliu din harta „Turcia europeană, cu orașele și comunele locuite de români. Lucrată după charta Dlui Abeleanu.” (1906). Sursa: Wikimedia Commons

In cele ce urmează vom vedea pe scurt istoricul şcoalelor din comunele Huma, Lumniţa şi Cupa. Mai întâiu de toate însă câteva cuvinte asupra împrejurărilor care au făcut din ţinutul Meglenia un teren special pentru acţiunea naţionalistă sunt necesare, pentru a ne putea da seama de modul cum diferite cauze neînsemnate în aparenţă au avut efecte hotărâtoare fie în bine fie în rău. La venirea propagandei noastre cultura intelectuală era asupra ei cât se poate de liniştită în comunele Meglenite. Dascăli greci erau numiţi dintre locuitorii din comună, care ştiau scrisul şi cititul grecesc. Materiile de învăţământ erau reduse la descifrarea cărţilor bisericeşti. Cunoscătorii şi vorbitorii limbii greceşti se numărau pe degete. Din cauza aceasta elenofilismul aşa cum există la alţi Aromâni, n’a existat nici odată în Meglenia. Ocupaţia de căpetenie a Românilor Megleniţi fiind agricultura, ca şi ori ce populaţiune sedentară, ei n’au avut ocaziune de a se pune în contact cu lumea streină, de a se deştepta, ca să zicem aşa, şi de aceia fondul lor de cunoştinţe, de credinţe şi de sentimente până la venirea chestiunii noastre a rămas foarte primitiv. De aci marea lor religiozitate, respect faţă de învăţător şi dorinţa de a se instrui.

Megleniţii trăind în stare de iobăgie pe moşiile proprietarilor turci au dus în totdeauna un trai foarte rău. Şi acest fapt a avut urmări destul de importante. Continuu persecutaţi de beii turci cu tot personalul lor turcesc de pe moşii, continuu simţind nevoia de a fi uniţi pentru a se apăra între ei; a crescut foarte mult între locuitori sentimentul de solidaritate şi de frăţie. Alături de acest rezultat bun, raporturile lor cu proprietarii şi cu autorităţile turceşti, au mai dat naştere la un alt rezultat cât se poate de vătămător. S’a întâmplat ca unii dintre locuitorii mai lipsiţi de conştiinţă, să calce peste această frăţie şi să dea mâna cu proprietarii turci. Dintre aceşti indivizi s’a format în sate o categorie de oameni despreţuiţi şi imorali cari lipsiţi de scrupule şi protejaţi fie de proprietarii turci fie de diferite organe administrative, cărora li se făceau coadă de topor, de multe ori au căzut nenorociri consătenilor lor. Mitropoliţii greci, cari nici odată nu s’au îngrijit să-şi asigure iubirea şi respectul credincioşilor lor prin cultivarea sentimentelor religioase, au făcut totul ca să-şi atragă pe aceşti locuitori şi din aceştia se compunea clientela lor de azi, de altfel foarte redusă la număr.

In general în stare materială putem zice că megleniţii se găseau pe atunci mai bine. Necunoscând de cât un singur duşman — proprietarul şi arendaşul turc—toate silinţele lor erau ca să scape cât mai uşor de persecuţiile şi pretenţiile lui.

Intru cât priveşte sentimentul de solidaritate naţională la Megleniţi, ca şi la ceilalţi români Macedoneni, dispăruse spre a nu rămâne în locu-i decât cel de creştin. Noţiunea naţionalităţii era întunecată. Bazaţi pe această religiozitate şi pe ignoranţa locuitorilor, Grecii nu au luat aci măsuri de cu vreme pentru a împiedeca o eventuală redeşteptare naţională. Numai târziu când curentul stârnit în celelalte părţi ale Macedoniei a început să ameninţe şi aci au hotărât şi ei să subvenţioneze pe dascălii din comune. Dintre comunele meglenite numai locuitorii din Huma n’au primit să le subvenţioneze şcoala şi au rămas aşa până la venirea primului institutor român. După aceste observaţii trecem la istorisirea deschiderii şcoalelor.

Comuna Huma

Prima şcoală română s’a deschis în comuna Huma, din iniţiativă particulară a D-lui G. Gaga, azi învăţător în comuna Calinii, vilaetul Scopiai, fără concursul şi subvenţiunea acţiunei noastre.

Am spus mai sus că în Meglenia înainte de apariţia şcoalei române, învăţătorii se alegeau dintre locuitorii satelor. Printre românii Megleniţi cari profesau dăscălitul, când găseau condiţiuni avantagioase, unul dintre cei mai preferiţi era şi D-l Guşu Gaga din Oşan.

Om de o inteligenţă deosebită, acest dascăl deşi nu trecuse limitele ţinutului şi nu avusese ocazie să facă studii sistematice, reuşise totuşi să-şi formeze o cultură destul de superioară faţă de populaţia în care trăise. Pe lângă limbile greacă, bulgară şi turcă, el cunoştea bine muzica bisericească împreună cu toată orânduiala serviciului divin şi ajunsese prin aceasta un fel de dascăl model, care puteă satisface toate nevoile sătenilor.

Pe lângă aceste cunoştinţe D-l Gaga mai avea şi alte calităţi, care au făcut din el unul din cei mai mari propagandişti ai cauzei noastre.

Avea un talent extraordinar de a se insinua în popor şi de a-şi atrage admiraţia şi dragostea lui.

D-l Gaga pe atunci trăia din meseria de dascăl. Invăţătorii greci devenind plătiţi de mitropolie dascălii începură să fie numiţi nu după preferinţa sătenilor ci după placul oamenilor mitropolitului.

Dinaceastă cauză s’aîntâmplat ca într’unande zile D-l Gaga să nu poată găsi loc pentru a se angajă ca dascăl şi de aceea a plecat la Sfântul Munte.

Acolo a făcut cunoştinţa călugărilor dela schitul românesc, a învăţat limba românească literară şi şi-a dat seamă de naţionalitatea sa. Din Sfântul Munte s’a întors după un an de zile cu gândul ca să înceapă săînveţepe românii din Megleni în limba lor.

Revenind în Meglenia s’a tocmit ca învăţător la românii din Huma, cari după cum am spus refuzaseră subvenţia acordată de mitropolit pentru dascălul lor. Neatârnând de mitropolit D-l Gaga a introdus în şcoala din Huma limba română, fără ca această inovaţie să fie simţită de săteni. Timp de un an de zile a predat după câteva cărţi bisericeşti aduse din Sfântu Munte, care-i serveau de cărţi de citire, apoi începând să străbată şi în Megleni vestea despre şcoalele româneşti dela Bitolia a plecat acolo ca să se perfecţioneze în limba română şi să capete şi cunoştinţe mai sistematice.

După un an de zile de studii la liceul din Bitolia în anul 1893, D-l Goga a revenit în comuna Huma, de astă-dată subvenţionat de către Inspectoratul şcoalelor române.

Mai greu a fost când D-l Gaga a revenit în comună a doua oară după reîntoarcerea sa dela Bitolia. Acuma lumea începuse să-şi dea seamă că învăţătura românească e ceva nou şi începură să se uite mai cu neîncredere.

De altă parte mitropolitul grec în trecerea sa prin sate dase instrucţiunile cuvenite pe la toţi credincioşii şi pe la toţi oamenii săi de încredere ca să se ferească de orice propagandă nouă. Din fericire D-nul Gaga era unul din acei puţini dascăli născuţi pentru apostolat şi a căror bună-voinţă, pricepere şi muncă înmlădie orice răutăţi şi orice încăpăţânare.

Bucurându se de o mare autoritate, cunoscând bine misterul populaţiunei, unde se ducea să predice el a ştiut să măgulească amorurile proprii şi să satisfacă toate ambiţiile. Insuşi aceea care începuseră să vorbească în contra lui a fost dezarmaţi prin modul prietenesc şi cordial cu care se purtă faţă de ei, prin continuele vizite ce le facea şi prin stima ce le dădea.

Odată intrat în şcoală D-nul Gaga începu paralel cu activitatea din atară, una şcolară care în mai puţin de doi ani a trebuit să transforme cu totul starea intelectuală a populaţiunei.

Văzând un popor, în sufletul căruia vechea şcoală grecească încă nu aşternuse un strat de sentimente streine care să facă dificultăţi primirei instrucţiunei naţionale, D-l Gaga hotărî să atace toată comuna dintr’o dată cu noua învăţătură. Şi aceasta pe cale şcolară şi pe cale religioasă. Pe când ziua toată muncia cu copiii, îşi întrebuinţa nopţile şi sărbătorile cu locuitorii satului care la apelul lui dădeau năvală în fiecare seară la şcoală spre a învăţa carte.

In acelaşi timp traducea din cărţile bisericeşti greceşti cântări în limba română, scria predici, poveşti din viaţa sfinţilor, transforma cu alte cuvinte şi biserica. A fost o activitate ne mai văzută care n’a fost răsplătită decât prin succesul ei complect.

In doi ani de zile aproape toţi locuitorii din Huma, copiii ca şi părinţii lor învăţaseră scrisul şi cititul românesc şi biserica răsuna de cânticele româneşti. Limba greacă a fost complectamente gonită din daraverurile şi din viaţa locuitorilor. Bazele puse au fost aşa de solide în cât comuna aceasta a rămas neatinsă de furia grecească cu toate încercările făcute de ei. Nu numărăm din acest sat, până azi, nici un grecoman.

Văzând un popor în sufletul căruia vechea şcoală grecească încă nu aşternuse un strat de cunoştinţe şi de sentimente strânse, care să resiste primirii instrucţiunei naţionale, d-l Gaga se gândi să aştearnă în acest teren gol şi setos de cultură numai decât ideile şi cultura naţionalistă pentru a preveni o reacţiune din partea grecilor.

El hotărâ să adape la izvoarele învăţăturei naţionale pe toţi locuitorii, pe copii, ca şi pe bărbaţi. De aceia şi începu activitatea pe cele două căi: şcolară şi bisericească. Activitatea bisericească era nu se poate mai bine venită într’o comună locuită de oameni religioşi până la bigotism şi care vedeau în orice schimbare un fel de erezie. Prin predicele sale, prin povestirile din viaţa sfinţilor, prin cântările traduse în dialect, d-l Gaga reuşi să prezinte noua cultură ca o întăritoare a religiunei creştine.

In şcoală pe când ziua muncia de dimineaţă până seara împreună cu copiii, îşi întrebuinţa serile şi zilele de sărbători pentru adulţi, pentru părinţii copiilor care veneau cu grămada la şcoală ca să înveţe.

A fost o activitate ne mai văzută care n’a fost răsplătită decât prin succesul ei desăvârşit. In doi ani de zile toţi locuitorii comunei Huma, bărbaţii ca şi copiii învăţaseră cel puţin scrisul şi cititul românesc.

Huma este poate singura comună din Macedonia, unde rămăşiţile limbii greceşti au fost cu desăvârşire izgonite din viaţa sătenilor. In toate daraverurile, în toate socotelile lor particulare şi chiar în raporturile lor cu ceilalţi români din Megleni, locuitorii ei nu întrebuinţează decât limba română.

In două rânduri mitropolitul grec a excomunicat pe institutor şi pe aceia care-l vor sta în relaţii cu el. Cuceriţi de dascălul lor însă ei au făcut oreche surdă la toate ameninţările lui.

Până astă-zi nu numărăm nici un singur grecoman din această comună. După d-l Gagaa venit ca institutor d-l Riza Peana a cărui activitaten’afost de natură aconsolida opera d-lui Gaga.

Din fericire după el a venit d-l Gligore Talie actualmente primar român la Bitolia, care a lăsat frumoase impresii şi căruia i se datoreşte obţinerea autorizaţiei şcoalelor. Astă-zi e condusă de institutorul Taşcu Papatănase absolvent al liceului din Bitolia. Românismul înaceastă comună e aşa de înrădăcinatîncât greciicutot aurul promisn’au putut atrage pe nici un locuitorînpartea lorpână astă-zi.

Ne găsind om din sat care să se preteze la odioasele lor cabale prin care reuşesc să se scape de români aruncându-i în puşcărie, locuitorii satului Huma n’au suferit de închisori.

Totuşi n’au scăpat neatinşi de sălbăticia grecilor. Desperând de ai mai întoarce la românism prin ameninţări, grecii au hotărât să le dea un exemplu ne mai pomenit de straşnic, în urma căruia, credeau ei că au să se abată pentru totdeauna de pe calea naţionalismului. Cu acest scop au pus la cale groaznicul masacru al celor 12 români — între care şase copii de şcoală — care s’a întâmplat astă vară.

Ca şi blestemele mitropoliţilor, însă această odioasă crimă a rămas fără nici un rezultat pentru scopurile lor. Ba putem zice că ea a săpat şi mai adânc prăpastia dintre popor şi reprezentanţii idealurilor eline, adăogând la ura  minciunii, ura asupra criminalului răsponsabil de sângele fraţilor şi fiilor lor.

Comuna Liumniţa

Liumniţa este comuna cea mai mare din toate satele româneşti din Megleni. Numără peste 340 de case.

Pentru prima dată şcoala românească a fost deschisă de către D-l Mihail Nica originar din Perlepe. Cam în acelaşi timp când D-l Gaga deschidea din proprie iniţiativă şcoala din Huma, D-l Nica era trimes în Megleni şi anume în Liumniţa, din iniţiativa Inspectorului de atunci, Apostol Mărgărit.

Condiţiile în care a fost chemat să lucreze D-l Nica au fost mai nefavorabile decât acele ale D-lui Gaga.

Dascălul grec care se află pe atunci deşi dintre locuitorii comunei învăţase liceul grec din Salonic şi putea să-şi dea seamă ce pericol aduce pentru idealurile greceşti mişcarea românească.

Aşa fiind el a făcut tot ce-i stăteă în putinţă pentru a punedificultăţi D-lui Nica.

Şcoala română a fost în casă particulară închiriată. La început profitând de ignoranţa sătenilor, învăţătorul român a răuşit a strânge un număr bunicel de elevi, dar mai pe urmă când mitropolitul şi institutorul grec au început să pue intrigi, partidul român a scăzut mult.

In această comună ca şi în multe altele din Megleni erau câteva familii care reuşiseră să-şi câştige o mare autoritate şi o mare înrâurire asupra sătenilor.

Ajunşi în poziţia lor prin lipsa de scrupulaceste familii întrebuinţau tot felul de mijloace pentru a-şi menţine vaza şi nu se puteau câştiga sau cel puţin neutraliza în ce priveşte şcoala română decât prin bani.

Când primul institutor româna venit în comună aceşti locuitori câştigaţi de descălul grec, au început să facă tot felul de neajunsuri atât lui, cât şi acelora care se declarau de partizani ai lui.

In loc de a încerca să şi-i atragă în partea sa pe cale de înţelegere învăţătorul român a făcut greşeala de a se dă împotriva lor.

Atunci au început să se însceneze în contra lui tot felul de intrigi şi după un an de şedere în care i s’au făcut continue neajunsuri. D-l Nica a fost nevoit să plece.

După el s’au presentat mulţi institutori care însă n’au putut rămâne în comună, decât câteva săptămâni.

Institutorul Cianta a plecat maltratat de către grecomani, iar D-l Sufleri care a venit după el, puţin a lipsit ca să nu fie sugrumat.

In anul 1898 se începe adevărata fază de stabilitate a şcoalei cu venirea D-lui Gona Meghea român din comună care se întorsese dela Bitolia unde învăţase româneşte un an de zile.

Domnul Gona Meghea a stat ca învăţător la început cu D-l Nicolae Marcu, actual institutor la Cerna-Reca, şi mai pe urmă singur timp de 4 ani de zile.

Numărul Românilor rămânea constatat între 10—15 de familii care sufereau tot felul de şicane din partea grecomanilor.

Şcoala era în casa proprietate a D-lui Gona Meia şi numai în chipul acesta a putut rămâne deschisă.

După patru ani de continue sacrificii insă D-l Gona Meghea a reuşit să-şi facă drum şi să rupă din rândurile grecomanilor încă câţi-va partizani.

Din nenorocire acest succes a fost scump plătit de către neobositul patriot.

Tocmai pe atunci în Macedonia începuse să se descopere faptele şi pregătirile comitetului Bulgar macedonean.

Ţinutul Meglenia înconjurat de sate bulgăreşti n’a rămas neinfestat de bande revoluţionare.

Apariţia bandelor bulgare a fost pentru grecomani punctul de plecare pentru a pune în practică cel mai infernal sistem de intrigi.

Cea d’întâi victimă a acestui sistem a fost D-l Gona înpreună cu partizanii săi în număr de patru-zeci, cari acuzaţi cu toţii că întreţin relaţii cu comitetele bulgare au fost arestaţi şi închişi în închisoarea-fortăreaţă Edi cule din Salonic.

După o preventivă de mai multe luni o mare parte din aceşti români au fost achitaţi, rămânând condamnaţi numai D-nii Gona Meghea şi Tance Crâste la câte 10 ani recluziune şi D nii G. Duma şi Stoia Roată la câte 3 ani.

Cu chipul acesta mişcarea românească a fost pentru cât-va timp distrusă. In schimb însă institutorul grec împreună cu grecomanii care au înjghebat această odioasă maşinaţiune au devenit toarte urâţi de către locuitori care erau creştini înainte de toate.

Aceasta era situaţia, când în anul 1902/903 a venit ca institutor în comună D-l Constantin Noe absolvent al liceului român din Bitolia.

Autorităţile turceşti, a căror bănuială se deşteptase în urma intrigilor grecomăneşti trimiseseră în comună un detaşament de armată care ocupase şcoala comunală, până atunci grecească.

Institutorul grec aşteptând ca armata să evacueze localul încă nu deschisese şcoala.

Această stare de lucruri a contribuit în mare parte ca învăţătorul român în scurt timp să strângă în şcoală peste 100 de elevi.

Profitând de cunoştinţele elevilor care veniseră dela şcoala greacă, în urma unei activităţi infatigabile tânărul dascăl în nu mai puţin de doă luni de zile a răuşit să înveţe pe cea mai mare parte dintre elevi scrisul şi cetitul românesc, minune pe care dascălii greci nu o puteau face nici în doi ani de zile.

O serie de serbări şcolare inaugurate pentru prima dată de acest dascăl nu numai că a dovedit sătenilor progresele ce copiii lor fac cu şcoala română, dar prin dialoagele, prin scenele teatrale jucate de elevi, prin recitările şi citirile copiilor, au contribuit aproape definitiv la alungarea ultimelor sentimente greco-filo din sufletele lor.

De altă parte copiii îşi şi prindeau din ce în ce dorinţa de carte românească în cât chiar dacă părinţii lor ar fi voit să-i retragă dela şcoalele româneşti, cu greu ar fi putut-o face.

După trei luni de activitate numărul copiilor şi al fetelor care veneau la şcoala rămână a devenit aşa de mare încât a fost nevoe încă de un institutor şi a fost trimes D-l N. Theohareanu, actualmente institutor la Cruşova.

Cu venirea D-lui Theohareanu, opera de regenerare a Românilor a fost continuată cu torie şi mai mare.

Succesul s’a văzut la sfârşitul anului când cu lacrămi însuşi grecomanii cei mai fanatici au promis că-şi vor trimite şi pe copiii lor la şcoala română.

Prin întoarcerea la românism a comunei Liumniţa, până atunci cea mai mare şi cea mai puţin atinsă citadelă a grecismului în Megleni, s’a adus o lovitură de moarte propagandei elene în acest ținut şi acest lucru se înţelege nu s’a făcut fără ca mitropolitul grec să-și pue în aplicare neîntrecutul lui talent de a făuri sistemul de machinaţiuni pentru a învinge prin mizerii pe aceia care nu-i putea convinge pe cale paşnică

La început a crezut că e destul să aresteze pe institutorul C. Noe care a fost cauza marei lovituri ce încercă grecismul ca toată mişcarea noastră naţionalistă să se stingă ca un foc de pae.

Pentru a-şi ajunge scopul profitând de una din acele serbări şcolare care erau obişnuite şi care se făceau pe când el era în comună s’a plâns la autorităţi cum că la acea serbare institutorul ar fi vorbit oamenilor adunaţi cuvinte de îndemnare la revoltă.

In urma unui interogatoriu însă la care au fost supuşi aproape jumătate din locuitorii satului, institutorul a fost achitat, rămânând să deschidă şcoala după ce va obţine autorizaţie.

Cei doi institutori — acum venise şi D-l Theohareanu — însă au continuat cu şcoala până în Iunie.

In vacanţa ce urma, după multe osteneli autorizaţia a fost obţinută chiar pe şcoala comunală şi corpul didactic augmentat acum cu o institutoare şi-a redeschis porţile şcoalei, de astădată a şcoalei comunale de oarece armata plecase din comună.

In acelaşi timp preoţii din comună convertiţi începură să facă serviciul religios în româneşte, aşa că numai rămăsese nici urmă de grecomanism în sat.

Graţierea celor patru Români închişi — care a avut loc pe atunci a fost încă o bucurie pentru satul întors la conştinţa naţională şi totul mergea în bine când pe la începutul lui Noembre 1904 o nouă intrigă a grecilor a reîntors cu o furie şi mai mare neliniştile trecute.

Pe la începutul lui Noembre 1904 o bandă bulgară se ciocneşte cu armata turcească într’o localitate muntoasă care se află între comunele româneşti Oşani şi Liumniţa. Câţiva soldaţi au fost omorâţi, iar restul după ce s’au predat au fost dezarmaţi şi lăsaţi cu viaţă.

Acest fapt le-a dat grecilor ocazie şi posibilitate de a înjgheba o nouă calomnie pentru a se scăpa de dascălii români şi de principalii locuitori naţionalişti din cele două sate.

Institutorii împreună cu preoţii şi toţi românii de frunte acuzaţi de găzduitori şi de călăuzitori ai bandiţilor bulgari au fost cu toţii duşi în închisoare.

Intre aceştia se aflau cei doi institutori din Liumniţa împreună cu D-l Gona Meia şi cu mulţi preoţi şi locuitori din Oşani.

In urma interogatoriilor luate câţiva dintre ei au fost achitaţi după câteva zile; cea mai mare parte însă împreună cu D-l C. Noe institutorul-director din Liumniţa n’au putut eşi decât după o preventivă de 7 — 8 luni de zile; iar D-l Gona Meia fostul institutor a fost de a doua oară condamnat la 10 ani închisoare împreună cu trei dintre concetăţenii săi şi cu alţi 16 români din Oşani. Actualmente cu toţii sunt exilaţi în Asia-Mică în închisoarea Brudrum Cale.

Aceste fapte departe de a descuraja pe Românii din Liumniţa, ca şi pe cei din cele lalte comune i-au înteţit şi mai bine în contra grecilor şi i-au strâns şi mai solid în jurul şcoalei române.

Greci nu s’au lăsat cu această încercare. De atunci ei au continuat să dea Românilor lovituri care de care mai dureroase fie prin bandele lor fie prin înjghebări criminale, dar ideia lor perde terenul pe măsură ce crimele lor se înmulţesc.

Actualmente şcoala e condusă de institutorul Taşcu Liuga.

In biserici se citeşte româneşte.

Ca grecomani n’au mai rămas decât doi institutori greci locuitori din sat, un preot rudă al lor şi un agent, cu toţii plătiţi de propaganda grecească. Cu toţii se duc la un mic paraclis, iar şcoală grecească numai există. Negreşit că această victorie a naţionalismului în Liumniţa a avut asupra Românilor urmări foarte dezastroase în ce priveşte starea lor economică.

Comuna Cupa

Aşezată în nişte munţi păduroşi comuna Cupa numără ca la 120 de familii.

Locuitorii din această comună sunt cei mai inculţi şi cei mai puţin doritori de carte dintre toţi Românii din Megleni.

Şcoala română e de dată recentă. S’a deschis în anul 1899 de către institutorul Stoie Pampor actualmente la şcoala din Oşani.

Ca şi în celelalte comune româneşti din Megleni elenismul n’a putut să pue bază în Cupa.

Inainte de venirea institutorului român se afla ca dascăl grec un locuitor din sat, actualmente bun român condamnat la trei ani de zile reclusiune în închisoarea din Salonic.

In comuna Cupa ca şi în multele comune Meglenite împrejurările dedeseră putinţă uneia dintre familiile satului ca să-şi însuşească toată autoritatea faţă de locuitori.

Protejată de organele administrative turceşti, pentru că le dedea putinţa de aşi face interesele, din spinarea locuitorilor şi susţinută de mitropoliţii greci care vedeau în ea singura scăpare a chestiunei elene din sat, până la venirea institutorului Stoie Pampor, această familie făcuse imposibilă deschiderea unei şcoli române în satul ei.

Profitând de un moment de neînţelegere între Văcia Prondi conducătorul ei şi între Greci, Stoe Pampor, în anul 1899 reuşi să şi-i atragă în partea lui şi să deschiză şcoala.

Timp de cinci ani a funcţionat aci D-l Stoe Pampor fără incident. Ne fiind în ceartă cu familia de care am vorbit, la început restul sătenilor l’au privit cu răceală şi cu neîncredere din cauza duşmăniei ce era între ei şi Văcia Prondi.

Prin purtarea lui plină de tact însă încetul cu încetul reuşi să şi-i atragă.

Din nenorocire prin întoarcerea sa la românism, grecomanul Vacia nu-şi lăsase la o parte caracterul lui de om lipsit de conştiinţă, lipsit de scrupul şi setos de bani şi de îndată ce grecii i-au cerut concursul pentru a distruge cauza românească în schimbul unor sume de bani, el s’a reîntors cu ei pretindându-se la tot felul de calomnii pentru a lovi în consătenii săi.

Ca şi în comuna Liumniţa prin ajutorul lui şi aci s’a inaugurat sistemul închisorilor.

Cea mai simplă întâmplare era pentru mitropolitul grec şi pentru agenţii săi o ocazie bine venită ca să se desfacă de români.

In schimb aceştia, săraci de fapt şi sărăciţi şi mai mult în urma nesfârşitelor procese în care erau târâţi, nu puteau răspunde de cât prin singura dreptate la manoperile greceşti.

Rezultatul acestei lupte inegale a fost că în două rânduri peste cinspre-zece români au fost arestaţi şi condamnaţi la câte 3 şi 5 ani de reclusiune.

Membrii comunităţii, cântăreţul bisericei şi alţi zeloşi români sunt până astăzi în închisoarea de la Salonic.

Această grea încercare însă n’a slăbit întru nimic naţionalismul ţăranilor din Cupa.

Cu locuitorii români din Megleni este de făcut o observaţie foarte caracteristică.

In vremurile normale când institutorii români erau lăsaţi să-şi predice apostolatul în pace, ţăranul român era mai circonspect şi mai târziu în a înbrăţişa noua chestiune şi mai puţin entusiast în a o susţine.

Acum însă când timpurile s’au schimbat, când grecii au început mai întâi să ameninţe şi în urmă să pue în practică fel de fel de crime pentru a se scăpa de fruntaşii satelor, ei şi-au strâns rândurile şi coprinşi de o energie inexplicabilă, cu cât primise lovituri mai dureroase cu atâta şi rezistenţa lor devine mai neânvinsă.

Aceasta s’a întâmplat şi cu locuitorii din Cupa.

Hărţuiţi zilnic pe de o parte de bandele greceşti, pe de altă parte zilnic maltrataţi, zilnic încarceraţi, zilnic condamnaţi de către autorităţile turceşti care fac jocul grecilor cu inconştienţa cea mai de neînţeles, au ajuns să considere acţiunea grecească ca un duşman de sânge, cu care prietenia nu mai e posibilă şi contra căruia lupta e o datorie.

Din nenorocire, pentru ei, aceste continue hărţueli, le-au cauzat perderi care i-au adus din punctul de vedere economic la sapă de lemn

Astă-zi în Cupa ca şi în celelalte comune din Megleni se găsesc familii care mor literalmente de foame.

După institutorul Stoe Pampor a funcţionat la şcoala din Cupa D-l Christu Noe 1903/904 în timpul căruia arestările se ţin lanţ.

Actualmente şcoala e condusă de D-l N. Dumitru.

In biserică se citeşte numai româneşte. Ca grecomani n’au mai rămas de cât doi fraţi, agenţi plătiţi cu leafă de mitropolitul grec şi care sunt membrii ai familiei despre care s’a vorbit la început.

Publicat în Constantin Noe, Huma, Liumnița | Lasă un comentariu