Constantin Lacea identifica o serie de asemănări între meglenoromâni din Țârnareca şi românii din Braşov, porecliţi „trocari” neexcluzând chiar un posibil refugiu al unor familii din această localitate meglenoromână pe fondul expansiunii otomane în Balcani şi stabilirea lor la Braşov. (cf. studiului „Scurtă privire asupra meglenoromânilor până la sfârșitul secolului al XX-lea” al d-l dr. Virgil Coman, în Aromâni, meglenoromâni, istroromâni : aspecte identitare şi culturale / coord.: Adina Berciu-Drăghicescu, p. 109)
„Aceste opinii sunt susţinute şi de G. Ivănescu în studiul Colonii meglenormîne în sudul Transilvaniei, Oltenia şi Muntenia. Graiul romînilor din Imperiul romînobulgar publicat în „Buletinul Institutului de Filologie Romînă «Alexandru Philippide»”, vol IX, 1942, pp. 161‐179. În cadrul preocupărilor mai vechi sau mai noi privind originea „Comunităţii Şcheilor” şi începuturile oraşului Braşov o serie de autori au menţionat şi punctul de vedere susţinut de Constantin Lacea, dar nu l‐au împartăşit. Vezi, spre exemplu, Candid Muşlea, Biserica Sf. Nicolae din Şcheii‐Braşovului, vol. I, (1292‐1742), Institutul de Arte Grafice Astra, Braşov, 1943, pp. 9‐29; Ioan‐Aurel Pop, Contribuţii la istoria culturii româneşti (cronicile braşovene din secolele XVII‐XVIII), Editura Dacia, Cluj‐Napoca, 2003, pp. 45‐55. În legătură cu această chestiune, nici noi nu împărtăşim opinia lui Constantin Lacea privitoare la originea meglenoromână a „trocarilor” însă admitem că o serie de asemănări se datorează tocmai acelui fond comun specific atât românilor nord‐dunăreni cât şi celor sud‐dunăreni.” (ibidem)
Mai jos, atașăm fragmente din studiu:
[…]
Mai mult decât atâta, e absolut sigur că Românii din Brașovul-vechiu au venit din satele dimprejur și s’au acezat pe teritoriul orașului cateva secole în urma venirii Bulgarilor, așa că aceștia veacuri dealungul au fost izolați de ceilalți Români din Țara-Bârsii prin populația săsească care îi despărțea de ei. Dar dacă am admite că acești coloniști au fost Bulgari, se naște întrebarea : cine i-a romanizat într-un timp așa de scurt? O considerație de ordin lingvistic se opune eventualei presupuneri că acești venetici ar fi fost romanizați de Românii dimprejurul orașului Brașov, pentru că dacă romanizarea lor s’ar fi făcut întradevar prin aceștia, Românii din Șchei ar fi trebuit să vorbească la fel cu aceia care i-au romanizat, ceea ce, de fapt, nu e așa.
[…]
Am insistat asupra originii Românilor din Șcheii Brașovului pentru faptul că se continuă și astăzi, fără un discernământ critic, a-i consideră drept descendenți ai unei colonii bulgărești. Lăsând acum istoria și etnografia la o parte, vom pune la contribuție lingvistica, pentrucă aceste științe trebue să se completeze întrastfel de cercetări, și, trecând la studiarea graiului vorbit de Românii din Șcheii Brașovului în comparație cu dialectul meglenit, în special cu al Meglenoromânilor din Țârnareca, vom scoate la iveală numai acele asemănări care, pentru Brașoveni, exclud o influență imediată din partea conlocuitorilor lor.
Familie din Șchei, anul 1900.
(Credite fotografice — album Sanda Mureșan, via orasulmemorabil.ro).Vom începe cu particularitățile fonetice. In amândouă regiunile, h inițial și în corpul cuvintelor dispare din toate elementele. Astfel: rănesc în loc de „hrănesc”, aber în loc de „haber“, uară în loc de „horă”, am, am! în loc de „ham, ham !”, an pentru „han”, atâr pentru „hatâr”, ârb pentru „hârb”, maala în loc de „mahala”, etc. Această particularitate nu o întâlnim la nici unii dintre vecinii șcheilor, nici chiar la Seceleni sau la Românii din celelalte suburbii ale Brașovului. De aceea toți își bat joc de ei pentru această pronunțare, ca și pentru alte particularități ale lor. Din documentele brașovenești sântem în stare să constatăm că acest fenomen fonetic e vechiu în acest graiu. Astfel într’un document de la începutul secolului al 18-lea, păstrat în arhivele bisericii Sf. Nicolae, se zice: „nu putem ca să ne rănim” în loc de „hrănim” și „altă rană n’au”. In istoria bisericii amintită, scrisă de Radul Tempea, care a murit la anul 1742, găsim cuvântul unguresc „Haromszek” scris fără h : Aromsechiu. (p. 45). S’a păstrat însă, atât la Românii din șchei cât șî la cei din Țârnareca h’ (h palatal provenit din f). Astfel avem : hier, hir, herb , hiică, etc., în loc de „fier”, „fir“, „fierb”, „fiică”.
Și la unii și la alții dispare v inițial urmat de i în elementele latine precum și în cele streine: deci: prez. ind al verbului inire = „venire” e, în Țârnareca : in, in’, ini, imperf. ineam, ineai, inea. La fel în Șchei: iiu, ii, ine, inim, iniți, ine, ineam, etc. Pentru „vițel” avem în amândouă regiunile ițăl, pentru „viu”: iu ș.a.m.d. In jurul Brașovului se aude pronunțarea aceasta pe un teritoriu restrâns. Chiar și intervocalic v dispare înainte de i. Astfel avem la șchei: otrăiesc pentru „otrăvesc”, iar la Meglenoromâni: utrues. Șcheii zic și laiță în loc de „laviță”, (s)chiăi în loc de „schilăvi”, strâi în loc de „strivi”, etc. Probabil că în amândouă aceste cazuri (dispariția lui h și a lui v) avem a face cu o influență a dialectelor bulgărești de răsărit care prezintă aceleași particularități fonetice.
Un caz de fonetică sintactică avem în următorul fenomen: la Aromâni și la Meglenoromânii din Țârnareca conjucția și care împreună numeralele de la 20 în sus, se preface în ci. In Brașov sânt câteva familii, între care familiile Stănescu, St. Stinghe, Pușcariu și altele, care pronunță la fel, deci douăzecitrei, nouăzecișapte, nouăzeciopt, nouăzecinouă, etc.
[…]
Dintre elementele lexicale comune celor două dialecte, de o deosebită importanță e, din cauza înțelesului său, cuvântul june. Forma meglenită e juni și însemnează „tare, puternic, voinic, viteaz”, iar derivatul junil’iă sau juneață însemnează „voinicie, vitejie” . Weigand traduce pe juni cu „kraeftig”. „Juni” e un ficior (Papahagi, 145, 153/4, Capidan, 40/8), un moș (Capidan, 16/2,6,9), un cal (Capidan 9/13, 79/21), un leu (Capidan, 28/5), soarele (Papahagi, 139), norul (id. ib.); boarea (=vântul, id. ib.), etc. Așa de pildă găsim la Papahagi, p. 139: Norul zice: „Io nu sam (= sânt) mai juni, … Mai juni ăi boarea.”, sau la Capidan, texte inedite, 310: „Ca vrin bic ăi juni” glosat prin „E tare ca un bic”. Pentru „Jung” zic Meglenoromânii tinir, iar șcheii „tânăr”. Pentru „mire, tânăr însurat” găsim la Papahagi și tinir–juni. Tot așa la Capidan (78/23, 93/19, 20). In textele meglenite publicate de Candrea găsim cuvântul juni și cu înțelesul de „mire”, tot așa la Capidan 38/8.
La Românii din șcheii Brașovului, noțiunea june are o sferă și mai restrânsă. La ei „junii” sânt membrii unei organizațiuni cu caracter militar care își începe manifestațiile și petrecerile în ziua de Bunavestire și le termină la Dumineca Tomii. Au drept căpetenii un „vătaf”, un „armaș mare” și un „armaș mic” și un „sutaș”, toți înarmați cu „buzdugane”, iar în fruntea lor merge „surlașul” cu „sfânta surlă”, cum numesc ei, cu evlavie, un instrument de suflat, necunoscut în alte părți. In „uăra” lor, unde se întrec în aruncarea buzduganului, nu se prinde nici o fată și nici o femeie măritată. Hora junilor care are și o melodie nemaiauzită în alte părți, e neîncheiată, întocmai ca la toți Românii din Peninsula Balcanică. Vătaful care poartă hora la începutul jocului, după ce a aruncat buzduganul la mijlocul horei, trece la coadă, cedând conducerea armașului mare și așa mai departe. La fel se schimbă conducătorul horei și la Meglenoromâni. Din întreaga această impunătoare manifestație a junilor reiese că ea este o organizație militară, în care intrau numai „voinicii” populației și e foarte probabil să fie o organizație născută pe pământul Bulgariei pentru a se apără de eventualele alacuri venite din partea Turcilor în preajma sărbătorilor învierii Domnului, care presupunere s’ar părea că o întărește expresia amintită „sfânta surlă”. Cu timpul, ajunși între creștini, alte vrăjmășii i-au făcut, probabil, să mențină acest obiceiu de a se organiza, anume asuprirea venită din partea Sașilor. Românii din șchei nutreau credința că, dacă, în Miercurea Paștilor, ziua cea mai pompoasă a serbărilor, când junii vin călări spre oraș, împușcând din pistoale și carabine, ar fi putut pătrunde în oraș să înconjoare „sfatul” (primăria) de trei ori, orașul ar fi fost al Românilor. De fapt, Sașii, probabil, ca să nu se întâmple ciocniri sau excese din partea junilor care erau cu chef, închideau mai de mult porțile cetății, în Miercurea Paștilor, când știau că e timpul să coboare „junii” dintie munți spre oraș. Dar nu importanța istorică a acestei organizații e aceea ce ne preocupă pe noi, ci coincidența semantică care există între accepțiunea cuvântului „june” la cele două grupuri de Români, care ne interesează. In jurul Brașovului cuvântul june nu e întrebuințat de loc. S’ar putea spune că a existat odată și la acești Români, dar cu timpul a dispărut din graiul lor, păstrându-se numai în șchei cu sensul amintit. Numai cât nimic nu dovedește că acest cuvânt ar fi însemnat vreodată la Românii brașoveni „tânăr”, cum însemnează în celelalte regiuni ale Dacoromânismului. E de notat că între „juni” sânt și oameni bătrâni care se numesc „junii ei bătrâni” și formeaza o companie separată, unde intră aproape numai foștii juni sau cum se numesc ei foștii „juni de cumpanie”. Deci noțiunea nu e legată de tinerețe, ci de aparținerea la o organizație militară. Altă cumpanie, alcătuită mai întâiu pe la 1870, o formează „junii ei alghi”, adecă „cei albi, cei îmbrăcați în costume naționale, cu cămăși cusute cu flori și cu fluturi.
Grupul junilor bătrâni : Șcheii Brașovului, 1940. (Credite fotografice — album Petrache Butunoiu, via orasulmemorabil.ro)
Să precizăm: Avem așadară în amândouă graiurile cuvântul june, un element latinesc, comun tuturor dialectelor limbii noastre, care însă prezintă un înțeles ce nu e obicinuit la Dacoromâni, în mijlocul cărora Românii din șchei trăesc de atâtea veacuri. Fiind această accepțiune de sens legată de un obiceiu foarte vechiu al Românilor din Schei, credem că ei au adus cuvântul odată cu acel obiceiu din patria lor primitivă de dincolo de Dunăre, unde împreună cu Românii stabiliți astăzi în Meglenia formau o parte din „Vlahia albă” atestată de istorici între Dunăre și Balcani. In legătură cu aceasta reamintim forma țelor din „Cristos a înviat” de care am vorbit mai sus și ne exprimăm părerea că forma aceasta și cuvântul june sânt legate unul de altul prin tradiție și se întăresc reciproc.
Sânt și nume de persoane comune celor două grupuri și neîntrebuințate la ceilalți Dacoromâni. Astfel Gușu nu e atestat decât în sudul Dunării și la Românii din șchei. Tot așa avem la Meglenoromâni Mușa. In Brașov întâlnim numele Mușică, Mușicoiu și Mușoiu, acestea din urmă atestate deja din anul 1723. Intâlnim apoi Lazu la Meglenoromâni și Lazul la șchei.
Se știe că adesea împrejurări identice produc efecteiden tice, în ținuturi îndepărtate unul de altul. Dar în cazul nostru, când istoria ne spune că într’un timp oarecare — de sigur înaintea secolului al 15-lea — aceste două populații românești locuiau pe alte locuri, nu acolo unde se găsesc astăzi, privind argumentele aduse în totalitatea lor, ducându-ne spre aceleași concluzii, nu putem considera notele comune ființii lor ca ceva spontan, ca niște manifestațiuni izolate, independente una de alta.
Rezumând, vedem că de o parte lingvistica, iar de altă parte istoria ne indică o patrie comună a Românilor din șcheii Brașovului cu Meglenoromânii și în special cu cei din țârnareca, anume în sudul Dunării, în Bulgaria răsăriteană. Ce privește așezarea „șcheilor” în Brașov, din relatările cronicarilor știm că s’a făcut în anul 1392, și poate că anul acesta și data căderii Târnovei în mânile Turcilor (1393) nu e o simplă coincidență, și deci nu e exclus ca patria comună a acestor populații să fi fost regiunea Târnovei. Furia turcească i-a făcut pe unii dintre locuitorii acestor ținuturi să-și părăsească căminurile și să se refugieze în locuri mai adăpostite, între creștini, și atunci o parte a pornit spre nord. Când au pornit alte grupuri spre sud, nu știm cu siguranță. Capidan susține că Megleniții „nu s’au putut coborî în sec. X sau XI, cum s’a susținut până acum, ci mult mai târziu, după sec. XII și, poate, XIII“. De vreme ce acești Români coborîndu-se la sud, în munții Caragiovei, dedeau de aceeași popu lație bulgărească cu care trăiseră în nordul Balcanilor, se prea poate ca și ei să se fi refugiat tot dinaintea furiei turcești, ca și cei porniți spre Brașov.
Meglenoromânii 