Memoria Ethnologica, nr. 52-53 (an XIV)

Salutăm dedicarea unui întreg număr al Revistei Memoria Ethnologica (nr. 52-53, anul XIV) problemei meglenoromâne. Acestea fiind deja disponibile în format digital, ne mulțumim să vă indicăm drept sursa: http://www.memoria-ethnologica.ro/ro/detalii/memoria-ethnologica-nr-52-53-an-xiv

Din cuprins:

Construcţia, deconstrucţia şi reconstrucţia identităţii etnice (Annemarie Sorescu-Marinkovic) pag. 006-011
Aspecte istorice privind grupurile dialectale meglenoromâne din Grecia, Republica Macedonia, Turcia şi România (Țârcomnicu, Emil) pag. 012-029
Starea actuală a meglenoromânilor. Meglenoromâna – un idiom pe cale de dispariţie (Atanasov, Petre) pag. 030-037
Păstrarea limbii, pierderea identităţii: meglenoromânii (Kahl, Thede) pag. 038-047
A fi sau a nu fi meglenoromân (Belkis, Dominique) pag. 048-053
Colindele la meglenoromâni între tradiţie şi actualitate (Coman, Virgil) pag. 054-071
Caracteristici ale muzicii tradiţionale a meglenoromânilor din Cerna(Kozlovski, Mirela) pag. 072-081
Meglenoromânii din Guduriţa: limbă şi identitate (Annemarie Sorescu-Marinkovic) pag. 082-101
Posted in Uncategorized | Lasă un comentariu

Vlahi se numesc și unii și ceilalți. Și n-aș putea să explic și să spun care din aceștia la care au venit…

După aceea a pornit asupra misilor și tribalilor. Acest neam, cel mai vechi și mai mare din popoarele din lume, dacă s-a desfăcut dintr-un trib al ilirilor, i s-a așezat cu locuințele în tara ce o au, sau daca, dupa unii, au pornit de dincolo de Istru de la marginile Europei, din Croația și de la pruși care ajung pîna la Oceanul Arctic, și din țara Sarmației, acum așa-numita Rosia, ținut nelocuit din cauza frigului, și pornind deci de acolo și trecînd peste Istru, au ajuns în regiunea de la Marea Ionică astfel s-au întins mult pînă la venetieni și, cuceritori fiind, au rămas cu locuințele, sau dacă dimpotrivă e mai bine de spus că au pornit de aici din țara de la Marea Ionică și trecînd peste Istru, au ajuns departe sus în lume, n-aș putea-o spune, sustinînd cu siguranță. Totuși știu atîta că aceste neamuri se deosebesc prin nume unul de celălalt, prin obiceiuri însa nu, și e vădit încă și acuma că vorbesc aceeași limbă și au același grai.

Răspîndindu-se deci prin Europa, s-au așezat cu locuințele în multe părți, între altele și într-o regiune a Peloponezului din Laconica, locuind sub muntele Taighet și Tenaron.

[…]

Cum și neamul care locuiește din Dacia pînă în Pind și care se întinde în Tesalia. Vlahi se numesc și unii și ceilalți. Și n-aș putea să explic și să spun care din aceștia la care au venit.

[…]

Dacii însă au un grai asemănător cu al italienilor, dar stricat întru atâta și deosebit, încât italienii greu înțeleg ceva, când vorbele nu sunt exprimate deslușit, încât să prindă înțelesul, ce ar putea să spună. De unde deci cu acel grai și având obiceiuri de ale romanilor, au ajuns în această țară și s-au așezat aici cu locuințele, nici pe altul nu l-am auzit spunând ceva lămurit, nici eu însumi nu mă pot pronunța, cum au fost aduși cu locuințele în aceste locuri. Se spune ce-i drept că în multe chipuri venind neamul acesta s-a așezat aici cu locuințele, fără însă să se aducă vreo dovadă ce ar fi vrednică oarecum de semnalat și în istorie. Se aseamănă însă cu italienii și în alte privinți și în întocmirea traiului de toate zilele și se folosesc de aceleași arme și de aceleași unelte încă și acuma ca și romanii.

[…]

Acestea i se întâmplaseră prin Asia, prin Europa însă, domnii peloponezilor au făcut țării lui următoarele. După ce adică Teodor, care se născuse după însuși împăratul elinilor, a plecat și se afla în Bizanț la împărăție, în Peloponez a sosit Constantin cu numele Dragases și a luat în primire țara fratelui său, între altele și Sparta de lîngă muntele Taighet și aproape întreg Peloponezul celălalt, – căci afară de țara lui Toma, fratele împăratului, cealaltă parte o luase și o avea sub ascultarea sa – acesta de îndată ce a sosit aici, se pregătea să închidă Istmul cu zis și stăruia ca țara de dincolo de Peloponez să se lepede de împăratulș și a intrat în Beoția și, supunîndu-și orașul Teba, a ocupat Beoția întreagă. Și stăpânitorul Aticei, făgăduindu-i să plătească tribut, a încheiat un tratat de pace; și muntele Pind, – vlahi locuiesc în el, grăind aceeași limbă ca a daciloor și sînt asemenea cu dacii de la Istru, – venind la acest domn ca li l-a lăsat, purtau război cu turcii ce locuiesc în Tesalia, și primesc cîrmuitor de la domnul ploponezienilor. Leodorichi, orășel așezat în țara Locrilor, așezat ce-i drept înspre orașul Fanari din Pind, primește cîrmuitor de la împăratul. Iar partea ce se întinde înspre Ahaia, este locuită de albanezii arabei, cărora împăratul le făgăduise să-și stăpînească țara lor părintească; și aceștia au trecut la elini. Adunînd întreg Peloponezul la Istm, l-a închis cu zid, cît de repede a putut, și a chemat aci și pe fratele său și, trimițînd după toți ai țării peste care domnea, să vină aici, a ridicat zidul, dînd în seama fiecăruia porțiunea pe care, în atîta timp, i-ar putea-o da gata zidită. De îndată ce zidul de la Istm i-a fost gata, trimitea armată în țara și într-una purta război.

ImageImageImage

Posted in Uncategorized | Lasă un comentariu

Despre Nânta

Notia este un orăşel mic în prezent, situat la poalele muntelui Kozuf aproape de vârful Tzena. Oraşul este amplasat la contactul dintre centrul Meglenului (Karagiova) cu munţii dinspre nord‑vest. Această localitate este veche, din antichitate, când se numea Enotia. Când s‑au aşezat românii aici au însuşit numele vechi, pronunţând ca Nonti, Nontea, în literatura română fiind cunoscut şi ca Nânta. După cum observaseră Hahn şi Capidan, numele acestei aşezări sună cam curios în meglenoromână. Tradiţia spune că Notia era pe vremuri alcătuită din zece cătune:

  1. Nontea,
  2. Ţitatea,
  3. Sâm‑Toader,
  4. Tomariţa,
  5. Vacof,
  6. Cocişte,
  7. Robova,
  8. Torlişti,
  9. Tufca di Tuşim şi
  10. Cusaţa.

Numai după venirea turcilor konyari, din sec. XVI, aceste cătune s‑au reunit la un loc ca să alcătuiască oraşul de azi. Trama stradală şi fizionomia oraşului indică existenţa unei aşezări urbane de mult timp aici. S‑ar părea că nucleul oraşului a existat de mult timp, locuitorii cătunelor din jur practic integrându‑se în acest oraş.

La începutul secolului XX, oraşul era alcătuit din opt mahalale:

  1. Mănăstir,
  2. Punti,
  3. Prour,
  4. Al‑Cule (turnul roşu),
  5. Băicuş (bufniţa),
  6. Gorniţ,
  7. Boz şi
  8. Beilic (Ambar).

Trama stradală era dezordonată, de tip oriental cu străzi înguste dar pavate cu caldarâm Cea mai populată era mahalaua Mănăstir, unde se afla şi geamia principală, de fapt fosta biserică Sfânta Maria. Mai existau încă trei geamii în celelalte mahalale. Notia avea legătură prin drumuri bune cu Lagkadia (Lundziń) şi Periklia (Birislav).

Primul care a făcut referiri la meglenoromânii din Notia a fost G. Weigand, care pentru anul 1889 menţiona 3.900 de oameni care locuiau în 450 case. El relatează că orăşelul era pur românesc, aproape toţi locuitorii fiind musulmani. L.T. Boga bazându‑se pe statisticile otomane identifica 9.480 români nânteni, toţi musulmani. Cifra nu poate fi verificată, pentru că după data la care se referă, anume anul 1912, au intervenit schimbări în regiune. Th. Capidan după cercetările efectuate în Notia nu poate stabili numărul exact al meglenoromânilor. Menţionează că numărul total al populaţiei în Notia ar fi în jur de 5 mii. Putem admite că numărul meglenoromânilor era până la 4 mii persoane, deoarece alături de aceştia mai locuiau câteva sute de pomaci bulgari, tot musulmani, nu mai puţini ţigani ortodocşi şi câteva familii de turci konyari.

991243_10151628314359693_1995441091_o

© Birol Alagöz, 2015

Portul tradiţional al nântenilor era foarte apropiat de cel turcesc, deosebindu‑se de cel al megleniţilor din satele vecine. Bărbaţii purtau poturi, un fel de şalvari turceşti de stofă vânătă brodată cu mătase neagră. Mulţi purtau benevregi şi cepken peste fermenea. Femeile umblau împodobite într‑o feregea neagră de lână, purtând haine lungi până la călcâie. Spre deosebire de turcoaice, ele nu purtau văl pentru acoperirea feţei.

Tipul nântenilor se deosebea puţin de acela al celorlalţi români din Meglen. Caracteristic le era statura mijlocie, conturul feţei mult mai pătrat, ochii mai adânciţi, majoritatea fiind bruneţi, culoarea pielii specifică tipului mediteranean. Pomacii din regiune erau mai deschişi la culoarea părului şi a pielii, întâlnindu‑se mulţi şateni. Ţiganii, bineînţeles erau şi mai bruneţi ca românii.

Până la intrarea localităţii în componenţa statului grec, nântenii căpătaseră mari influenţe slave (bulgaro‑macedonene). Acestea se observau mai ales în limbă, în afara vocabularului bogat în cuvinte slave era foarte răspândit bilingvismul activ bulgaro‑român. Răspândirea limbii bulgare s‑a datorat şi faptului că mulţi megleniţi din Nânta se încuscreau cu bulgarii pomaci din împrejurimi. Limba bulgară devenise ca o limbă a culturii, românii înstăriţi preferând să o vorbească chiar şi în familie.

Ocupaţia tradiţională era agricultura, pe lângă aceasta destul de răspândit era olăritul. Organizarea lor socială nu era mult deosebită de alte grupuri din Balcani. Exista un primar numit kogeabaş, care avea conducerea administrativă în mâinile lui. Deosebit de important era căpitanul, un fel de conducător militar al aşezării, însărcinat cu paza moşiei, dar uneori conducea şi atacurile asupra altor comune. Ceata de ostaşi era de obicei în număr de cel puţin 30. După venirea turcilor, foarte mulţi nânteni au devenit bei, având moşii nu prea mari în regiune. Dintre beii mai înstăriţi se alegea primarul. În primul deceniu al secolului XX kogeabaş era Abdula‑bei. La beii mai bogaţi care nu depăşeau un număr de zece, lucrau sezonier familii de ţigani.

În urma războiului dintre Grecia şi Turcia (1919‑1922), orăşelul Notia a fost grav afectat, ducându‑se lupte grele în apropiere. Locuitorii aşezării în care nu existau greci s‑au împotrivit anexării ţinutului la Grecia. Între anii 1923‑1924, aproape toţi locuitorii orăşelului au fost forţaţi să plece în Turcia. Cauza era că atât nântenii, cât şi bulgarii pomaci şi turcii erau de religie islamică şi conform tratatului încheiat între Grecia şi Turcia, s‑a recurs la schimbul de populaţii pe criterii confesionale între cele două state care în acel moment şi‑au delimitat frontierele. Ca urmare, meglenoromânii din Notia au ajuns împreună cu numeroşi turci, bulgari pomaci, albanezi musulmani şi greci musulmani în Turcia.

În acest fel, a luat sfârşit istoria singurului grup mai numeros de români musulmani. Notia, care a fost mult timp centrul meglenoromânilor şi‑a schimbat aproape în totalitate fizionomia. Dacă urmele materiale mai pot fi întâlnite, cele culturale şi spirituale au rămas de domeniul istoriei. În afara faptului că a fost distrus în urma războiului, orăşelul actual nu mai aminteşte de vechiul Nonti. Geamiile au fost fie distruse, fie transformate înapoi în biserici, casele la început locuite de noii veniţi cu timpul au fost schimbate în cea mai mare parte.

Structura etnică actuală a populaţiei oraşului este complet diferită. Peste 90% o formează măgirii (muhagirii), adică grecii ortodocşi veniţi din Asia Mică. Cei mai mulţi provin de pe litoralul sud‑vestic al Anatoliei. Au venit şi greci din insulele Sporade. Au rămas ţiganii de religie ortodoxă. Totuşi în Notia locuiesc în jur de 50 meglenoromâni. Aceştia nu sunt originari din localitate ci provin din Kupa, Arhaggelos, Periklia şi Lagkadia. Majoritatea au venit aici după 1946.

P. Atanasov a identificat şi o persoană originară din Notia, Georgi Limunidi fiind reprezentantul singurei familii meglenite din Notia care s‑a recreştinizat. Din această familie, în 1984 rămăsese singurul. Este cunoscută migrarea meglenoromânilor în cursul secolelor XVIII‑XIX spre Veria şi Resna. Aceştia au revenit la creştinism, dar au fost asimilaţi complet.

Textul face parte din studiul „Meglenoromânii — Aspecte istorice, geografice, etnoidentitare și etnodemografice” al d-l dr. Dorin Lozovanu, parte a volumului „Aromâni, meglenoromâni, istroromâni : aspecte identitare şi culturale”, îngrijit de Adina Berciu-Drăghicescu şi poate fi accesat şi descărcat gratuit de pe situl Institutul Eudoxiu Hurmuzachi pentru Românii de Pretutindeni.

(Fărşeroţi, moscopoleni, meglenoromâni : valorificarea on‐line a patrimoniului cultural / coord. proiect: prof. univ. dr. Adina Berciu‐Drăghicescu. ‐ Bucureşti : Biblioteca Bucureştilor, 2011, pp. 320-322)

Posted in Uncategorized | Lasă un comentariu

1923 octombrie, Bucureşti. Articolul studentului Petru Gh. Meghea intitulat „Recidiva de la Kakavia” şi publicat în revista „Peninsula Balcanică” referitor la abuzurile săvârşite de autorităţile elene asupra meglenoromânilor

Din partea valorosului nostru tânăr P. Meghea, primim articolul de mai jos din care ne‑am permis să tăiem mai multe rânduri care oglindeau revolta sufletească a tuturor românilor cinstiţi.

R.P.B.

„Cu ocazia odiosului masacru de la Kakavia unde întreaga misiune italiană, în frunte cu generalul Tellini, a fost măcelarită, s‑au ridicat glasuri în favoarea grecilor, fiind compătimiţi faţă de gestul lui Mussolini de a aduce la simţul realităţii pe bandiţii Balcanilor.

Dar de ce atâta compătimire faţă de acest stat– mai ales din partea presei române –, care a meritat să‑şi primească sancţiunea bine‑meritată dictată de energicul Mussolini, sancţiune, care, nouă românilor Macedoneni, ne pare foarte anemică faţă de întregul trecut nu prea îndepărtat al acestor şovinişti?

N‑avem decât să facem o scurtă privire retrospectivă asupra mişcării noastre naţionale, spre a ne da seama de sălbaticiile celor care sunt acum aşa de mult compătimiţi; ar fi un şir nesfârşit de intrigi, nelegiuiri şi crime contra mişcării noastre de redeşteptare naţională, crime care nu se vor şterge din calea răzbunării noastre, care‑i va urmări.

Ne vom mărgini numai la o regiune şi anume Meglenia, pentru ca acei care îi compătimesc, să reflecteze dacă merită sau nu, dacă n‑ar trebui să fie socotită ca o pedeapsă imanentă pentru lungul şir de crime comise din ordinul şi sub patronajul conducătorilor din Fanar şi Atena, căci, nu se poate concepe că n‑ar fi existând legături între aceste două centre blestemate, pentru propaganda greacă în Macedonia, propagandă susţinută prin ori şi ce mijloace, neexcluzând nici cele mai abominabile crime, spre a‑şi atinge falsul lor ideal naţional: Megali Ideia!

Lăsăm la o parte închisoarea şi exilul fruntaşilor Români din comunele Lumniţa, Oşani, Cupa, Lugunţa, etc…, în închisorile din Salonic, în îndepărtatele fortăreţe, din Asia‑Mică (Budrun‑Kale) unde şi tatăl scriitorului acestor rânduri a trebuit să ispăşească timp de 6 (şase) ani, de la 1903‑1908, crima de a fi fost român şi de a fi contribuit la redeşteptarea sentimentului naţional la consătenii săi; depărtările în Africa etc…, precum şi sutele de victime ale acestor bandiţi înainte de 1913, victime căzute pe altarul chestiunii noastre naţionale; Ne vom ocupa numai de câteva cazuri săvârşite chiar sub ochii armatei regulate greceşti. În comuna Lumniţa imediat după instalarea armatei greceşti, fruntaşii Români, Vani Kehaia şi Avram Jara, au fost spânzuraţi în mijlocul satului de o salcie, silind pe soţiile şi copii lor, să asiste la acest spectacol macabru. De asemenea fruntaşii Români din aceeaşi comună, Nicu Casap şi Tuci Dudi, neputând fi prinşi spre a desfăta ochii acestor sălbatici, au fost împuşcaţi, nepermiţându‑se familiilor lor să‑i înmormânteze, lăsându‑i pradă câinilor şi fiarelor sălbatice.

În comuna Oşani, a fost împuşcat Tănase Terzi.

În comuna Cupa a avut aceeaşi soartă Traian Ciupa, împreună cu fiul său în etate de 18 ani.

Spânzurătoarea ar fi aşteptat pe zeci de fruntaşi dacă n‑ar fi avut prevederea ca, în preziua izbucnirii războiului între aliaţii balcanici, să se refugieze în România.

Şi atunci ne întrebăm: Merită aceşti oameni compătimirea arătată?

Nu! Sângele vărsat de aceste mâini criminale cere răzbunare! Crima trebuie ispăşită!

Regretăm numai că, pentru noi, faţă de crimele săvârşite de aceşti bandiţi, sancţiunea dictată de Mussolini, repetăm, a fost prea anemică!

Răzbunarea, însă, pedeapsa imanentă îi va urmări.

MEGHEA GH. PETRU

Student în drept

Petru Gh. Meghea, Recidiva de la Kakavia, în „Peninsula Balcanică”, I, nr. 5, octombrie 1923, p. 3.”

Textul face parte din studiul „Scurtă privire asupra meglenoromânilor până la sfârșitul secolului al XX-lea” al d-l dr. Virgil Coman, parte a volumului „Aromâni, meglenoromâni, istroromâni : aspecte identitare şi culturale”, îngrijit de Adina Berciu-Drăghicescu şi poate fi accesat şi descărcat gratuit de pe situl Institutul Eudoxiu Hurmuzachi pentru Românii de Pretutindeni.

(Fărşeroţi, moscopoleni, meglenoromâni : valorificarea on‐line a patrimoniului cultural / coord. proiect: prof. univ. dr. Adina Berciu‐Drăghicescu. ‐ Bucureşti : Biblioteca Bucureştilor, 2011, pp. 239-240)

Posted in Uncategorized | Lasă un comentariu

1923 iulie, Bucureşti. Articolul studentului Petru Gh. Meghea intitulat „Starea desperată a românilor din Meglenia” şi publicat în revista „Peninsula Balcanică” referitor la procesul de deznaţionalizare la care sunt supuşi meglenoromânii de către autorităţile elene.

Ca o ultimă licărire a unei flăcări care cată să se stingă, ne parvine trista situaţie în care se găsesc fraţii noştri din Meglenia, din acest ţinut pur aromânesc, urgisit, prins ca într‑un cerc de foc între cele două state: Grecia şi Serbia. În ciuda tratatelor din 1913, în ciuda celor din 1918, privitoare la clauza minorităţilor şi în ciuda unui optimism care‑şi făcuse loc în inimile unora –, căci cei iniţiaţi ştiu ce înseamnă şovinismul sârbesc, precum şi graeca fides –, cu ocazia încuscririi dintre familiile domnitoare, situaţia megleniţilor, devine din zi în zi mai critică.

Părăsiţi de către acei care ar trebui să se intereseze de soarta lor – nu ca indivizi –, ci din punctul de vedere al chestiunii noastre naţionale, – putând face oricând dovada afirmaţiilor noastre –, prigoniţi în mod prea puţin civilizat de autorităţile greceşti, în elementul băştinaş, megleniţii, au ajuns la disperare.

Într‑adevar, iată ce ne scrie, în această privinţă, un dascăl român, un martir, care, pătruns de durere în faţa tabloului cei rulează zilnic înaintea ochilor, n‑are cuvinte de veştejire a nepăsării celor în drept, exprimându‑se foarte laconic, spre a‑şi stăpâni durerea:

Cu chestiunea (naţională) mergem prost de tot în regiunea noastră, Meglenia. În tot ţinutul n‑avem decât două şcoli: una la Oşani şi alta la Lugunţa. La Livezi vom vedea la vară ce va fi. La Cupa, acum de curând s‑a numit un învăţător, dar şcoala încă nu s‑a deschis. La Luminiţa şi Berislav n‑avem nimic. La Oşani şi Lugunţa s‑a închiriat câte o cameră care serveşte de scoală.

N‑avem nici biserici, nici preoţi.

Elevii sunt puţini. Acestea toate provin din cauza călcării drepturilor noastre de către duşmanii noştri. Starea noastră economică e foarte critică. Vă puteţi închipui, după atâtea suferinţe, în ce stare ne găsim.

Ca cetăţeni greci, avem mari drepturi numa la datorii, iar la partea opusă (drepturi) suntem excluşi cu desăvârşire. Aici îşi termina luminătorul poporului scrisoarea. Iată situaţia în care se găsesc fraţii noştri din Meglenia. Iată adevărul în toată goliciunea lui, pentru a cărui remediere se cer măsuri urgente şi radicale. Domnii conducători au cuvântul!

Meghea Gh. Petru Student în drept. • Petru Gh. Meghea, Starea desperată a românilor din Meglenia, în „Peninsula Balcanică”, I, nr. 2, 1923, p. 11.

Textul face parte din studiul „Scurtă privire asupra meglenoromânilor până la sfârșitul secolului al XX-lea” al d-l dr. Virgil Coman, parte a volumului „Aromâni, meglenoromâni, istroromâni : aspecte identitare şi culturale”, îngrijit de Adina Berciu-Drăghicescu şi poate fi accesat şi descărcat gratuit de pe situl Institutul Eudoxiu Hurmuzachi pentru Românii de Pretutindeni.

(Fărşeroţi, moscopoleni, meglenoromâni : valorificarea on‐line a patrimoniului cultural / coord. proiect: prof. univ. dr. Adina Berciu‐Drăghicescu. ‐ Bucureşti : Biblioteca Bucureştilor, 2011, pp. 238-9)

Posted in Uncategorized | Lasă un comentariu

Constantin Noe (fișă biografică)

Născut în anul 1883 în localitatea Lugunţa (mgl. Lundzini) din Meglenia Otomană, tânărul Constantin Noe se afirmă încă din primii ani de şcoală ca unul dintre elevii cei mai buni ai Liceului Român din Bitolia, pe care îl absolvă în anul 1903.

Începând cu acest an, în calitate de institutor al şcolilor româneşti din Macedonia se remarcă între fruntaşii luptei naţionale şi în 1907 alături de colegii săi: Taşcu Papatanas, Stoe Pampor, Hristu Noe, Nicolae Dumitru şi Vreta Fotino, sub pretextul că folosesc cărţi neaprobate de Direcţia Generală a Învăţământului din vilaetul Salonic, sunt arestaţi şi condamnaţi la patru luni de închisoare.

După ieşirea din detenţie vine în România unde va fi numit secretar al Muzeului Naţional de Antichităţi (1907‑1911). Tot acum devine redactor al publicaţiei „Românul de la Pind”, pentru o perioadă de aproape doi ani. În 1909 ajunge bursier al Facultăţii de Litere din Bucureşti, patru ani mai târziu obţinând licenţa în istorie şi geografie.

Participant la cel de‑al Doilea Război Balcanic (1913), în Batalionul 7 Vânători, primeşte medalia „Avântul Ţării”. Nu peste multă vreme, se hotărăşte să plece în Transilvania, unde colaborează, cu Vasile Goldiş, Ştefan Cicio Pop şi alţi fruntaşi ardeleni, remarcându‑se şi pe tărâm publicistic, contribuţiile sale văzând lumina tiparului în „Românul”, din Arad şi „Transilvania” din Sibiu.

În 1916 devine redactor al publicaţiei „Journal des Balkans”, iar după aproape doi ani ajunge la Chişinău unde se va afla între fruntaşii luptei pentru unitatea naţională. La data de 24 ianuarie 1918, când apare primul număr al ziarului „România Nouă” îl regăsim în comitetul de redacţie alături de români originari din: Basarabia – Vlad Cazacliu şi Vasile Harea, Bucovina – Gheorghe Tofan, Transilvania – Onisifor Ghibu şi Ion Matei, Vechiul Regat – D. Munteanu‑Râmnic şi Valea Timocului – Athanasie Popovici.

Peste câteva luni, tot la Chişinău apare cotidianul „Sfatul Ţării” sub direcţia lui Ion Costin şi Nicolae Alexandri, secretar de redacţie fiind Constantin Noe Pentru efortul depus în lupta pentru unitatea naţională în Basarabia va primi medalia „Bărbăţie şi Credinţă” cl. I, cu menţiunea pe brevet: „Domnului Constantin Noe, Licenţiat în litere, pentru actele de curaj, abnegaţie şi devotament, de care a dat dovadă, contribuind prin sfaturile date sătenilor din Basarabia la risipirea neîncrederii semănate de bandele bolşevice şi la formarea legăturii sufleteşti a Basarabiei cu Ţara mamă”.

La 10 iulie 1919, împreună cu Epaminonda Balamace şi Gheorghe Mecu, pune bazele editurii şi librăriei „Glasul Ţării”, iar la 1 noiembrie 1920 cotidianului „Dreptatea”, pe care îl va conduce împreună cu Hr. Dăscălescu.

Revenit în Bucureşti în anul 1924, Constantin Noe va funcţiona ca profesor, mai întâi la Liceul „Gheorghe Lazăr”, apoi la liceele „Spiru Haret”, „Sf. Sava”, „Mihai Eminescu”, iar de aici va fi transferat în 1929 la Liceul „Mihai Viteazu”, unde va fi numit cu titlu definitiv în 1931, şi îşi va desfăşura activitatea până la data de 6 iunie 1939, când trece la cele veşnice.

Textul face parte din studiul „Scurtă privire asupra meglenoromânilor până la sfârșitul secolului al XX-lea” al d-l dr. Virgil Coman, parte a volumului „Aromâni, meglenoromâni, istroromâni : aspecte identitare şi culturale”, îngrijit de Adina Berciu-Drăghicescu şi poate fi accesat şi descărcat gratuit de pe situl Institutul Eudoxiu Hurmuzachi pentru Românii de Pretutindeni.

(Fărşeroţi, moscopoleni, meglenoromâni : valorificarea on‐line a patrimoniului cultural / coord. proiect: prof. univ. dr. Adina Berciu‐Drăghicescu. ‐ Bucureşti : Biblioteca Bucureştilor, 2011, pp. 134-5)

Posted in Uncategorized | Lasă un comentariu

„In albumul lui Noe Constantin”

Constantin Belemace, marele poet aromân și unul dintre marii fruntași ai mișcării românești din Macedonia, căruia îi datorăm versurile din „Părinteasca Dimândari”, cunoscută astăzi drept imn al aromânilor de pretutindeni, a cunoscut pe meglenoromâni. Mai mult, acesta a publicat în vara anului 1903, o poezie în periodicul Lumina închinată profesorului meglenoromân Constantin Noe, pe care o puteți citi mai jos.

„La şcoală fuşǐ lăvdat
De dăscăli şi de soţi
In lume ca bărbat
Te vrem apostol, toţǐ!

Un tiner cunoscut
Cu hărǐ de Dumnezeu
Se spune ni’ntricut
Şi gione ca un zmeŭ.

Să şti că ma s’lucrezǐ
Tră naţie cu dor,
Atuncea va s’bănezǐ
Ca un nemuritor!”

https://wikisource.org/wiki/%C3%8En_albumul_lui_Noe_Constantin

Posted in Uncategorized | Lasă un comentariu