Materialul de mai jos aparține regretatei Irine Nicolau și a fost preluat de la adresa Muzeului Țăranului Român. Ne-am permis să împărtim blocuri lungi de text în paragrafe mai scurte, de dragul lizibilității.
Lucrul cel mai important pe care ar trebui să-l înțeleagă românii acum ar fi acela că, așa cum Dumnezeu este unu și trei în același timp, românitatea este unu și patru și că, deci, atunci când spui român, înțelegi: dacoromân, aromân, meglenoromân, istroromân, rostite dintr-o singură suflare, iar când invoci pe oricare dintre ei gândești român, fiind exclusă ideea nefericită de frate, pentru că fratele nu este o întruchipare a ta ci, pur și simplu, o altă persoană. (— Irina Nicolau)
Recurs la clasicitate
Cineva se juca spunând că este clasic ceea ce se învață în clasă. Faptul că despre aromâni nu s-a învățat niciodată în clasă probează că aceștia, pe nedrept, au fost omiși dintre valorile poporului român. Iubiți cu intermitență — în valuri romantice, mode de iubire — locul lor continuă să fie prost înțeles, binevoitoarea sintagmă „frații de la sudul Dunării“ fiind la fel de păgubitoare ca și tăcerea ostilă în care au fost îngropați 45 de ani. Vorbind mereu de „frații de la sud“, de „frații de la est“ ca de niște rude îndepărtate, preocupați prea mult să nu-i supărăm pe vecini, am creat imaginea unei etnii puțin numeroase, concentrată între hotarele unei țări.
Improvizez în umbra lui Kavafis când spun că, NOI și VOI, aceste vorbe de gheață, nu ar trebui să mai fie rostite, pentru că NOI și VOI și EI — adică meglenii și istroromânii — compunem o românitate mare și întinsă care a cuprins, la un moment dat, atât pământ cât să încapă în el de patru, cinci ori România actuală.
Singură dialectologia s-a priceput să judece drept și să înțeleagă că limba română a fost vorbită în patru chipuri distincte, că românitatea este o masă cu patru picioare: dacoromânii, aromânii, meglenoromânii și istroromânii, iar tăblia mesei, locul unde ne așezăm hranele spiritului, a crescut în secole de muncită și inspirată lucrare. Numai că, iată, o limbă literară și o cultură savantă, cu statul și cu instituțiile care le-au produs, creează un centru față de care tot restul devine margine. Din acest centru se vorbește în numele lui NOI cu VOI și despre EI, și tot de aici este alimentată conștiința alterității.
Faptul este firesc și, până la un punct nenociv dacă sesizăm la timp momentul socotelii, momentul când din bucățele refacem un întreg. Căci tu degeaba îmi spui că aromânii nu sunt români, că nu te recunoști în ei, că eu forțez nota crezând că prin pledoarii pro domo pot să corectez o imagine colectivă. Este păcat că nu înțelegi că propaganda mea — admit că este propagandă, ai dreptate — nu se face în profitul aromânilor, ci al unei fantasme a românității, iar ceea ce nu înțeleg eu este de ce orice cuprindere exhaustivă a manifestărilor unei etnii trebuie să fie suspectată de naționalism și vulgaritate.
Lucrul cel mai important pe care ar trebui să-l înțeleagă românii acum ar fi acela că, așa cum Dumnezeu este unu și trei în același timp, românitatea este unu și patru și că, deci, atunci când spui român, înțelegi: dacoromân, aromân, meglenoromân, istroromân, rostite dintr-o singură suflare, iar când invoci pe oricare dintre ei gândești român, fiind exclusă ideea nefericită de frate, pentru că fratele nu este o întruchipare a ta ci, pur și simplu, o altă persoană.
De aceea cred că ar fi potrivit să le spunem copiilor în clasă că noi, românii, am fost foarte mulți. Că dintre noi Bizanțul și-a ales împărați. Să le vorbim de Petre și Asan ca despre împărații noștri, să-i facem să înțeleagă că Dunărea a fost pentru noi doar un drum fără praf și că, în general, nimic nu ne-a împiedicat să ne paștem oile din insulele Ionice până pe Coasta Dalmată, din Câmpia Tisei până în Caucaz.
Compendiu de patos și splendoare
Oamenii pe care i-am întâlnit mi-au cerut întotdeauna să le spun ce sunt aromânii în două cuvinte. Durere și splendoare sunt cheile existenței lor. Deși cuvântul paradox nu poate în nici un caz să lipsească, istoria românilor din sud fiind pentru mine un necuprins paradox.
De pildă, paradoxal mi se pare că au fost concomitent nomazi, transhumanți și sedentari. Că au fost sedentari o probează prezența lor în cele mai multe orașe din Peninsula Balcanică. Negustori și meșteșugari, aromânii știau să exploateze un vad. Transhumanța este atestată de zecile de târguri păstorești plasate cât mai sus în munte. În fine, nomadismul este cel mai contestat. Totul pornește de la o greșită înțelegere a noțiunii; dacă echivalezi nomadismul cu vagabondajul este firesc să-ți fie rușine să fii nomad.
Philippe Arbos îi consideră totuși ultimii nomazi ai Europei. Ei fac parte din familia crescătorilor de animale al căror nomadism nu este dictat nici de sărăcie, nici de setea de aventură, nici de vocația pentru jaf, ci de nevoia de a găsi hrană pentru animale.
La drum, viața este plină de neprevăzut și faptul predispune la solidaritate. Într-un sat doi vecini, pot să se dușmănească o viață. Când ești nomad cauți în orice om un aliat. Grija pentru prietenie devine la aromâni și albanezi un cult care se exprimă în legătură bessa-bessa. Când ești nomad trebuie să știi să-ți potcovești calul să-i cioplești un samar, să-l vindeci de boli, să-ți coși hainele, să-ți repari pușca, trebuie să știi să faci orice.
De aceea, când nomadul renunță la viața de pe cal și se oprește la oraș, poartă cu sine vocația clară pentru meșteșuguri. Aromânii au fost: brutari, hangii, tâmplari, săpunari, scribi, măcelari, gaitangii, pardositori, sticlari, armurieri, arămari, iconari, giuvaergii, zidari — foarte buni zidari: au făcut în Balcani un număr imens de poduri și biserici; fotografi: frații Manachia au reușit să-l fotografieze pe Sultan.
Drumul te obligă să vorbești multe limbi. Performanțele aromânilor de poliglosie sunt celebre. Se vorbește de oameni care cunoșteau 14 și 17 limbi. Bilingvismul și trilingvismul erau o stare curentă. Weigand consemnează o conversație purtată în casa unui negustor, unde el cu gazda vorbea în germană, cu mama gazdei în greacă, cu sora acestuia în aromână, iar fratele lui Weigand, care era de față, vorbea cu nu știu cine în engleză. Și, ca și cum limbile pe care le vorbeau nu erau destule, sunt cunoscuți printr-o sumedenie de limbaje profesionale secrete.
Încă din secolul XVII se remarcă la ei un gust explicit pentru cultură. Începând din acest moment putem vorbi fără rezerve de oameni vestiți. Cu titlu de curiozitate invoc figura Elenei Lucrezia Cornaro Piscupia, care urma facultatea de medicină de la Padova prin anii 1660.
În afară de oi și capre, aromânul nomad crește cai, catâri și măgari cu care își cară avutul pe unde se duce. Când făcarea (comunitatea) stă pe loc, atunci animalele devin un mijloc de transport pentru alții. Faptul că aromânii au fost cărăușii Balcanilor este bine știut. I-a scos din competiție numai trenul. În cărvană tânărul învăța să se orienteze pe drumuri, să facă afaceri și să lupte, pentru că o cărvană încărcată era mană cerească pentru tâlhari.
Toți păstorii aromâni au purtat arme, oricare dintre ei era un posibil soldat. Au luptat pentru Bizanț și împotriva Bizanțului au luptat împotriva turcilor și pentru ei au luptat și cu venețienii. Iată o istorie cuprinsă undeva între anii 1685-1689 în timpul războaielor turco-venețiene. Aromânii luptau alături de turci nu din iubire, ci ca să se apere de venețienii care furau tot ce se putea fura. Cu ocazia unei descinderi dezonorante, venețienii au capturat câțiva războinici. Legați cu mâinile la spate, prizonierii zăceau pe punte dezarmați. Vremurile erau însă tulburi pentru toți. Îmbătații de succes au fost atacați de o corvetă algeriană care i-a somat să se predea. Luați prin surprindere, venețienii erau pe punctul să cedeze când Angheli Șumila, Micul Hormopol și Panu Meitani au strigat că ei pot să salveze corabia, în cazul în care sunt dezlegați.
A urmat o luptă în care aromânii au învins, așa cum au promis, iar recompensa pe care au pretins-o a fost să fie readuși, de urgență, fix înapoi pe malul de unde au fost luați. Ioan Nenițescu, inspector școlar, deputat și prefect, în timpul unei călătorii făcute la sfârșitul secolului trecut în Macedonia, a avut ocazia să vorbească față în față cu brigandul Coconeș.
Acesta i-a spus: „Vezi pușca asta? Este o pușcă soldățească, e grozavă, n-are nimeni voie s-o poarte. E numai pentru militari. Eu am luat-o, știu eu cum, și mă plimb cu ea prin mijlocul Pogradețului fără să dau seamă cuiva. Nu sunt numai eu așa, suntem tot neamul Coconeș. Nu plătesc nici bir. Fezu Feta nu mi-a pus bir, știe cum sunt Coconeșii. Pentru că dacă m-ar vătăma pe mine i-o trage frate-miu un glonț și de-l vatămă și pe el trage alt frate, suntem mulți și toți suntem făcuți pe pușcă“.
Este suficient să mergi la muzeul de istorie din Atena și să pășești în sălile tapetate cu portrete de mustăcioși ca să constați, citind numele de sub pictura înduioșător de stângace, că foarte puțini luptători erau altceva decât aromâni. (— Irina Nicolau)
Mă încântă ambiguitatea celor două situații, cum ambiguă pare să fi fost treaba și la Missolonghi, unde Lordul Byron admira nu luptători greci, așa cum credea, ci armatoli aromâni. Este suficient să mergi la muzeul de istorie din Atena și să pășești în sălile tapetate cu portrete de mustăcioși ca să constați, citind numele de sub pictura înduioșător de stângace, că foarte puțini luptători erau altceva decât aromâni. Adică acei luptători despre care Fauriel spune că se antrenau sărind peste 7 cai sau peste 3 carete încărcate cu spini și care se întreceau cu caii cei mai iuți în fugă…
După 1848 au urmat anii sângeroși ai renașterii naționale când, pentru vina de a voi să audă în biserică și școală cuvânt românesc, aromânii erau înjunghiați ca mielul de Gurban. Masacrele inițiate de mișcarea panelenistă au durat până la începutul secolului XX, când, printr-o iradia, sultanul a decis că aromânii sunt liberi să-și aleagă limba din școală și biserică, după cum le este vorba.
Independent de aceste tulburări păstoritul este periclitat prin constituirea statelor moderne din Balcani. Păstorul și oaia înfruntă un alt dușman, frontiera. Paradoxal mi se pare că aromânii, deși implicați serios în formarea tuturor acestor state, pentru ei nu au pretins nimic. Să-ți faci un stat înseamnă să stai să-l păzești, or, nomadul știe să-și prețuiască mobilitatea, o percepe ca pe un câștig.
Cred că a mai contribuit și ceea ce numesc eu, în glumă, complexul Richelieu, faptul că aromânii preferă situațiile când pot acționa din umbră. După 1920 a urmat colonizarea în Cadrilater. Peste un milion de greci proveniți din Asia Mică fuseseră așezați în zonele locuite de aromâni și aromânii au decis să plece.
Sunt cutremurătoare mărturiile legate de prima iarnă petrecută în țară. Mă fac să mă gândesc la prima noapte când sunt separate oile de miei. În fine, a căzut cortina celor 45 de ani, o cortină de pâslă prin care nu-ți auzeai vocea. 45 de ani de consens asupra faptului că aromân însemna legionar și deci dușman teribil. 45 de ani în care a publica ceva despre aromâni echivala cu transgresarea unui tabu, esența tabuului constând în faptul că interzice fără explicație.
În vara lui 1972 eram „în Iorga“ pentru un pașaport. După ce am spus cu obidă tot ce pregătisem pentru audiență, ofițerul a exclamat, știu, aromâncă, legionari, cuțitul la brâu. Nu i-am luat-o în nume de rău. În această imagine falsă cred și alții. I-am explicat că am purtat cuțite la brâu într-o vreme când modul de viață ne-o pretindea, dar că acum nici Joja, nici Carafoli, nici Caragiu — am invocat câteva nume care mă gândeam că îi spun ceva — nu mai poartă cuțite, cum nu mai poartă nici brâu.
Pe urmă i-am spus că aromânii nu au fost mai legionari ca alți români, dar că ceea ce a înșelat chiar și pe oamenii de bună credință a fost faptul că masacrele la care au fost supuși și despre care vorbeam i-au făcut să aibă cultul românismului și al creștinătății, care sunt pentru ei două noțiuni îmbibate cu sânge de tată, frate sau fiu și că pentru românism și creștinătate mulți dintre ei trecuseră Dunărea și veniseră în țară.
Faptul că în locurile de baștină nu au fost niciodată antisemiți, șovini în general, este probat prin secole de bună conviețuire cu toate etniile din Balcani, atât în sate cât și în orașe.
Și astăzi?
Aromânii trăiesc azi în România, Grecia, Bulgaria, Iugoslavia și Albania. În grupuri mai mici în America, Australia și Turcia. Mulți dintre ei nu mai au conștiința aromânității lor, au devenit cetățeni ai lumii, îi recunoști după nume. Alții știu că sunt armâni, dar faptul nu înseamnă decât că iubesc o proveste, povestea armânamei și a neamului lor.
În fine, mulți armâni sunt armâni pur și simplu. Își conservă limba, cu riscul de a fi ridicoli, își perpetuează valorile, își țin obiceiurile și se străduiesc să scrie în dialect. Ai obiectat de nu știu câte ori că spun despre ei numai lucruri bune și că binele în exces, la fel ca răul, creează caricaturi.
Dacă au avut defecte? Sigur că au avut și au și astăzi. Dar, repet, nu aromânii contează acum, o să le fac o dată un portret robot cu mult simț critic; scopul meu acum este să te sensibilizez față de ideea de românitate mare, să te conving că, recuperând mental pe toți românii, desenul chipului nostru devine mai bogat și mai subtil. De pildă, cât de bine se completează prin aromâni imaginea românului everghet, orientat spre zidire, și nu o zidire făcută numai pentru ai lui, ci una care să facă să se vorbească despre el în toată lumea.
Nici Tușița, nici Sturnari, nici Averoff, dacă voiau să-și așeze ctitoriile în calea lumii, nu le puteau așeza mai bine decât la Atena. Și nu pot să nu menționez esența paradoxală a gestului lui Averoff care a făcut pentru Atena tot ce a făcut fără să vină s-o vadă, spunând că „Greciei să-i faceți binele de departe, dar pe greci să nu-i vedeți de aproape“. Despre dărnicie se pot spune multe.
Greciei să-i faceți binele de departe, dar pe greci să nu-i vedeți de aproape (— Averoff)
În 1880, Chirața Roșca lasă prin testament 100 de flori pentru biserica din Bitolia, 100 de flori pentru Comitetul Macedoromân, 100 de flori pentru o pompă de incendiu la școala de fete și alte 100 de monezi de aur pentru Fondul facerilor de bine din care să fie înzestrate fete sărace. În 1904, Ciumaga lasă bani pentru construirea unui azil de bătrâni cu o capacitate de 60-80 de paturi. Zega dă bani pentru biserică și spital. Badralexi pentru farmacie.
La Budapesta un Sina construiește în asociație cu contele Széchenyi podul cu lanțuri de peste Dunăre. Alt Sina, tot la Budapesta, are un rol important în crearea unor instituții ca: Muzeul Național, Academia Comercială, Teatrul Național, Conservatorul, Casa artelor frumoase, Institutul orbilor, leagăne, spitale. Sina lasă, Dumba lasă, Tușița lasă, toți lasă câte ceva chiar atunci când se află la Viena, Budapesta, Odessa sau București. Parcă Zappa n-a lăsat?
Așa se explică de ce cuvântul lasa a ajuns într-o perioadă să însemne în neogreacă testament. Era posibil să lase pentru că aromânul bogat nu își învelea nevasta în aur, ducea în casă o viață sobră, mânca și bea fără exces, și pentru prestigiul lui ce putea să facă decât să dăruiască? Vreo două secole dăruiește enorm sfidând limitele dărniciei, numai cine are poate să-și permită să piardă, să-și exerseze forța de a da. Astăzi aromânul nu mai este everghet. Lipsesc cadrele care să traducă binele public în prestigiu.
Și totuși, ce se întâmplă astăzi? Cred că este ceva care nu se schimbă. În sensul în care Gabriel Liiceanu utilizează figura lui Odiseu și a lui Ahile, primul versatil și plurivalent al doilea haplotrop, aromânul este un Odiseu care l-a înghițit pe Ahile. El lansează spre exterior nebănuite disponibilități, iar în casa sufletului conservă o structură veche și elementară. Faptul este sursa unor infinite paradoxuri și explică ambiguitatea românului care este și dârz și supus, și muncitor și leneș, și cinstit și hoț, și așa-și-așa.
Stăteam săptămâna asta la coadă la cartofi. Lume multă și amestecată. Din vorbă în vorbă se ajunge și la țigani. Domnule, zice unu, bine le-a făcut la Kogălniceanu. Da, zice altu’, dar pentru așa ceva oamenii trebuie să fie uniți și noi nu suntem în stare. Păi ăia nu sunt toți români, îl contrazice primul. Nuuu… scrie și-n ziar, sunt machedoni.
Știu că mentalitățile nu se schimbă prin ucaz, de mâine suntem toți români și va fi bine! Știu că tot ce pot să fac este să vorbesc fără să sper nimic despre conturul fantasmei mele.
Irina Nicolau.
Meglenoromânii 